Ovidiu Eftimie

Cartierul General

Menu Close

Cimitirul Buna Vestire e genul ăla de roman interbelic care chiar ar fi citit de oameni

În primul rând pentru că Arghezi, autorul cărții, începe cu un minunat skull-fucking la adresa sistemului de „studii superioare” din România, atât de intens încât al nostru Mircea „Nobel” Cărtărescu, și el profesoraș universitar, scrie în referințele critice că ar fi neverosimil. Diferența între noi, civilii, și Arghezi când scriem de putreziciunea sistemului universitar e că ăla chiar știe să scrie. În al doilea rând e fain de citit dacă știi să le vinzi produsul: e cu undeads.

Cartea are trei părți, prima e aia cu irrumatio, a doua e cu ceva descrieri de personaje din cimitir și a treia e chiar partea cu morții care învie și autoritățile române nu știu ce să facă cu ei așa că îi arestează. Elementele din prima par familiare. Corupția universitară, profesorii cărora le scriu studenții lucrările, profesorii care îți dau loc de muncă la facultate dacă le iei fiica cea slută de nevastă, profesorii prea umflați de importanța lor ce dădeau examene cu studenții prin trăsuri, familiile profesorale rezultate din asta, „o dinastie a catedrei și catalogului, cu șchiopi scurți de un picior, cu obezi, cu palizi și vineți, cu trandafirii, cu peltici, cu pensionari și cu tineri, activi autori, patronați de unul mai mare peste cinci, de manuale întocmite cu foarfeca și guma arabică, pentru cincizeci de cursuri odată: o mise la sută beneficiu net”. Partea asta conține și o scenă de threesome, altă treabă mișto cu care ai putea impresiona pe ăia mici, scrisă destul de interesant.

A doua parte e mai plicticoasă, o sumă de portrete care se perindă prin preajma cimitirului unde naratorul este pus intendent. Scrise bine dar atât. A treia parte e aia în care învie morții, așa cum scrie în „Sfintele Scripturi” iar societatea românească reacționează așa cum te-ai aștepta: primii sunt arestați pentru că prin afirmațiile de genul ăsta își bat joc de cler. E clar că nimic dumnezeiesc nu se poate întâmpla fără să fie administratorii lui Dumnezeu pe pământ informați mai întâi și, dacă se întâmplă, înseamnă că nu e adevărat. Ideea asta cu minunile care se întâmplă doar în cadrul bisericii oficiale am întâlnit-o și la Capek, în Fabrica de Absolut. E un amănunt important ignorat de critică, arată că Arghezi era cât de cât în ton cu epoca sa, cel puțin pe domneniul ăsta „fantasy”, chestie ce nu s-a mai întâmplat în România de ani buni, literatura de gen fiind în acest moment blocată undeva prin 1970, în urma eforturilor susținute depuse de toți ratații care au scris SF și Fantasy prin România.

Că tot vorbesc de critică, ediția pe care o am eu e relativ bine făcută, are o cronologie a autorului scrisă primitiv dar corect, o prefață decentă de Eugen Simion și niște referințe critice la final unde poți vedea cum s-a prostit critica literară de-a lungul timpului. Spre final oamenii se apropie de actuala formă de dobitoceală în scris când, impresionați de măiestria autorului încearcă să-l depășească printr-o cronică la fel de bine scrisă, rezultatul fiind de multe ori un delir incoerent. Faza asta se poate verifica la Solenoidul lui Cărtărescu unde 90% din cronici nu sunt decât o formă de psihoză în scris. Țin minte că am publicat și eu o tâmpenie similară și jumătate din oamenii care au citit-o au crezut că așa se face, e bine să fii retardat mintal și literar.

Lăsându-i pe ratații ăștia la o parte, dacă citești cartea fără să încerci să descoperi sensuri ascunse ai impresia că a fost scrisă ieri. În afară de cuvântul „biurou”, care te mai scoate din ritm, 90% din ce e scris acolo e valabil și azi. Cum ar fi goana cârnaților români după decorații și onoruri:

„Oamenii se cred mai nemuritor dacă mor cu grad mai amre și cu o decorație mai mult și se mângâie cum pot de aluzia supărătoare, uzuală în molitvă, la toate îngropăciunile, parastasele și slujbele oficiale, că ființa lor jubiliară nu e mai mult decât un hoit și niște ciolane poticnite”.

Sau despre popimea confruntată cu o minune sfântă reală, efectuată în fără înștiințarea lor.

„Cerul este proprietatea și zestrea clerului, cu deosebire a clerului superior, care împărtășește din bogățiile bunurilor dumnezeiești cu cine binevoiește. (…) S-a putut verifica, fără să ne gândimt, că episcopatul nu a crezut niciodată în așa-numita înviere a morților și că putința acestui eveniment, într-adevăr de necrezut, în loc să-i bucure inima că se împlineau profețiile, îl supăra ca o calamitate profesională. Gândul că se putea, într-o bună zi, să fie scoși din funcțiune și din autoritate de către însuși acela în numele căruia exercitaseră un mandat, răscula pe vlădici împotriva lui”.

Sau poate vreți să știți de ce creștinopații urăsc pe cei din jurul lor.

„Îndată ce un om ca toată lumea și-a închinat viața lui Dumnezeu, el nu mai știe să se îndoiască, să asculte, să argumenteze și să ierte: credința altuia este o jignire personală, o injurie, și ea trebuie pedepsită cu bătaia, cu chinul, cu moartea”.

Sau despre, să zicem, Tăriceanu/Elena Udrea.

„Un model excekent de om de afaceri este domnul al cărui nume se șoptește la ureche, dar s-a retras din circulația șperțului, pregătit sufletește să dea poporului, ca un mare misit al lui Dumnezeu, niște table noi ale legii și o lecție de mare onorabilitate chiar foștilor tovarăși de trafic. Zece ani a fost agentul de introducere al tuturor afacerilor compromise, părintele fraudelor și al escrocheriilor gigantice, mijlocitorul oricărei ticăloșii care putea să-i procure un beneficiu de la douăzeci de mii de lei în sus. Ghiozdanul lui de piele fină, cu catărămi ostentitive, transporta de la o autoritate la alta puroiul din care se hrănește o clasă de pești, de pezevenghi, de asasini virtuali, expuși uimirii publicului naiv în vitrina cu cristale vaste ale unei inexplicabile opulențe. Și puroiului din ghiozdan i se adăogau putregaiul și gunoiul purtătorului, totul așezat grămadă și frământat, ca un aluat de spurcăciuni variate, într-un automobil de mare lux, cu secretar tânăr, care-i desfăta ceea ce-i mai rămânea incomplet hărțuit seara din nevastă”.

Și de-aia n-am învățat noi la liceu de cartea asta și ni s-a dat Concert din muzică de Bach sau vrăjelile lui Gheorghidiu. Cartea se găsește aici sau aici.

Share links: |

© 2019 Ovidiu Eftimie. All rights reserved.

Theme by Anders Norén.