Părea să fie spânzuratul de care vorbise pustnicul. Au lăsat mașinile cu motoarele pornite, au coborât Paolo, strângând pistoul în mâini din prima și Arista din a doua, că ea era oricum a fost tot timpul mai curajoasă. S-au apropiat de corpul ce se mișca aproape inperceptibil în bătaia vântului. Avea părul lung și vișiniu, fața îi era acoperită de tatuaje și corpul înconjurat într-un fel de mantie. Când chipul i s-a îndreptat spre ei ochii i s-au deschis brusc și cu o voce joasă și calmantă a spus: „Bună seara”.

L-au privit șocați și în lipsă de altceva la mai bun au răspuns tot cu „Bună seara”. Spânzuratul a zâmbit și a vorbit clar, ca un om care știa comunicare, atât de limpede că l-a înțeles și italianul și românca. „Bag seamă că un alt grup de viteji a pornit spre bârlogul zmeului. Aveți grijă, voinicilor, nu este de șagă cu acesta”.

Încă un pic șocat, Paolo l-a întrebat pe spânzurat dacă e bine și dacă nu-l poate ajuta cu ceva. Cum ar fi să-l dea jos din copac. Acesta i-a replicat că sforile cu care este prins nu-s sfori obișnuite și nu le poate tăia o lamă omenească. Arista a ținut să-l contrazică și a scos briceagul ei Leatherman original și s-a dus în spatele lui, să-i taie măcar sforile ce-i țineau mâinile legate. Lama, destul de ascuțită dealtfel, s-a simțit ca una a unui cuțit de plastic și s-a rupt fragilă în sfoară.

Spânzuratul s-a uitat la ea și a zâmbit din nou. „Frumoasă domniță, curajul tău te-a adus până aici, dar curajul nu e suficient pe acest tărâm. Și nici nu ești în cea mai bună formă a ta, ești vulnerabilă acum. Ai nevoie de prieteni și. Nu te mai lupta să mă dai jos, promite-mi ceva, dacă te întorci”.

Arista a sărit repede să-i spună că va reveni cu un echipaj SMURD care sigur are în dotare clești de descarcerare suficient de puternici cât să rupă sforile alea, că doar sfori sunt, ce naiba. Omul atârnat a insistat pe ideea că acele legături nu pot fi rupte de unealtă omenească. Și că dacă vrea să-l ajute să meargă până în capitala românilor, la Bucureșt, și-acolo să meargă în zona Berceni unde va găsi un chioșc la o scară de bloc, singurul deschis noaptea. Și-acolo e un om care seamănă cu Liviu Dragnea care are o mână de aur, să-i spună omului acela să vină până aici că doar mâna lui poate desface astfel de vrăji.

Femeia a continuat să fie sceptică cu privire la informațiile pe care i le furniza omul, dar spânzuratul părea că se aștepta la așa ceva. „Știu, nici eu n-aș crede asta de-aia te rog să cauți la chimirul meu, e o punguță acolo cu doi bani de aur arată-i banii ăștia omului de la chioșc și te va crede imediat. O să știe că vii din partea mea”.

Apoi, adus de vânt, s-a întors spre italian și i-a spus că dacă supraviețuiește întâlnirii cu zmeul, când se întoarce în Italia îl roagă frumos ca neapărat să meargă la Roma pe Via Cavale 12, să intre pe poartă și să sune la primul apartament pe dreapta. Să-i spună doamnei ăleia care va răspunde că el, Andreius, e un pic reținut la muncă și că o să vină mai târziu acasă. Totodată, să rupă un fir de păr din capul lui, că-i va fi util în castelul zmeului.

Cei doi i-au ieșit rapid din uluială și și-au reafirmat intenția de a-l duce la un spital pe spânzurat, că nu au de gând să mai umble brambura prin munți după zmei, întrucât le-au ajuns aventurile până la ora asta. Și în plus nu cred în zmei. Iar omul atârnat de copac le-a explicat la fel de calm că faptul că ei cred sau nu în zmeu nu contează, că zmeul crede în ei și vine încoace. Și că ar trebui să se grăbească să rupă un fir de păr din capul lui că vor avea mare nevoie de el. După care noaptea a devenit și mai neagră, întunericul și mai întuneric și nimeni n-a mai văzut nimic în bezna cea mai adâncă.

Cleștar este o denumire populară pentru cristal. Când oamenii simpli se refereau la „palat de cleștar” vorbeau de dapt despre un palat luminos, cristalin, strălucitor, în contrast cu scorburile în care trăiau și încă trăiesc, doar că acum o duc mult mai rău, că au case din chirpici puse una peste alta. Nu se mai zice „am un sat de iobagi”, se spune „am un ansablu rezidențial în inima naturii populat cu IT-iști”, pentru că sună mai fain decât „adunătură de rigipsuri prinsă cu sârme și credit ipotecar”.

Oamenii s-au trezit într-un astfel de palat de cleștar și au înțeles în sfârșit ce-au văzut strămoșii lor și-au depănat în snoave. Era un loc făcut frumos cu faianță și sticlă, dar faianță de-aia bună, mișto, de stai și te uiți la ea încontinuu și ai vrea și tu să ai la tine acasă. Oamenii au fost impresionați de arta faianței din cele mai vechi timpuri și au apreciat de fiecare dată pe maieștrii faianței. Cel mai apreciat faianțar din lume este, fără îndoială, Antonio Gaudi care a realizat lucrări mărețe tapetate cu faianță nu doar înăuntru ci și afară. Este revoluționarul, renascentistul, care a eliberat faianța din baie și bucătărie și a slobozit-o în lume, într-o explozie de culoare și, mai ales, de artă.

Impactul lui Gaudi asupra omenirii poate fi greu evaluat. Chiar și acum există câte un bărbat optimist în lume care nu știe ce-i Gaudi, și vine acasă cu niște flori, o sticlă de merlot și gândul că se va destrăbăla cu femeia lui o perioadă după care vor dormi îmbrățișați uitându-se la Netflix. Dar el nu știe că femeia lui se uita pe internet, prin „memories” și-a descoperit o poză de când a fost ea la Barcelona și a vizitat parcul Guell. Și are o imagine cu ea mult mai tânără în dreptul unei faianțe mișto puse artistic pe un dragon colorat și când vine animalul acasă vede doar un neofit, care n-ar fi în stare să facă niciodată așa ceva.

Și da, poate face dragoste cu el, dar nu e complet, nu se aruncă și nu se dăruie total pentru că gândul îi este la Gaudi, ăla bărbat, știa să pună o faianță de visai, iar ăsta care gâfâie aici nu știe decât catalogul Dedeman.

Palatul ăla în care s-au trezit oamenii după ce s-a ridicat întunericul era ca un palat făcut de Gaudi. Oriunde te uitai totul era superb, până și suportul care ținea hârtia igienică la veceu era artă, Michelangelo s-ar fi bătut cu pumni și scuipați cu Leonardo să se semneze pe el.

Fiecare în camera lui, a savurat, mai temător, mai curios, răsăritul de soare care inunda camerele cu lumină. Dar toți au rămas cu aceeași impresie plăcută și nu au fost deloc surprinși când la ușa superbelor odăi în care stăteau a bătut cineva. De fiecare dată era o fată frumoasă și zâmbitoare, care le-a spus că zmeul îi așteaptă la micul dejun și că ea o să-i conducă acolo. Au mers fermecați prin coridoare înalte ce se unduiau și păreau că se transformă la fiecare pas până spre o sală de mese superbă, albă de la marmură și cel mai deschis lemn de pin din care erau făcute masa, scaunele și diverse incrustații prin coloane.

În capul mesei stătea ceva ce părea a om bătrân, un fel de Nicu Steinhard sau Gandalf, în funcție de ce sistem de referință folosești. Un bătrân cu păr alb și o privire serenă, privirea aia pe care o are omul care știe sfârșitul unui banc slab și știe că nu-l poate opri pe ăla care-l spune, că e cel mai important moment din viața ăluia și acum e generos. Un om care s-a ridicat deasupra comesenilor care ar sări să latre „îl știm, bancu’, dă-te dracu, stai să-ți zic altul”, și cu o stăpânire de sine aproape regală a zis „lăsați, că eu nu-l știu, zi mai departe”. Și a inspirat liniștit cunoscând că a făcut o faptă bună. Chit că știa bancul. Acest tip de favoruri îl oferă prinții conților și ducilor preferați din anturaj, și așa e privirea lor când o fac.

Aceasta era privirea cu care se uita zmeul la cei patru care se așezară timid la masă, aproape unul de altul.

„Ce gest frumos și interesant să mă vizitați înainte de moarte”, a început zmeul zâmbind în continuare. Apoi a citit privirile fiecăruia și a înțeles ce-ar fi vrut să zică deși ăia au stat muți. „A, da, binențeles că veți muri. Nu de altceva dar sunteți muritori. Chiar de scăpați de-aici și nu veți muri că vă ucid eu, tot veți muri”.

Cuvântarea creaturii i-a întristat cumva pe meseni.

„A, și cum funcționează memoria la muritori, înainte de a muri vă veți aduce aminte cele mai importante momente din viața voastră și vă garantez că întâlnirea cu un zmeu va fi prima. Că și alții au mai făcut copii, au iubit, au descoperit planete, dar sunt extrem de puțini muritorii cei care pot spune că au văzut un zmeu. Așa că faza asta o să vă sară în minte în ultimele clipe ale vieții, o să fie ca ieri. Practic eu v-am omorât și acum și peste 50 de ani. E ultima memorie pe care o veți avea, că e importantă”.

Arista a fost prima care s-a trezit din vrajă sau șoc și a afirmat că pentru ca toată chestia asta să funcționeze trebuie ca ei să creadă că au de-a face cu un zmeu și ea, personal, nu crede asta. Drept urmare sună cool ce spune, dar nu funcționează.

„Desigur, domniță, voi demonstra destul de simplu, dar mai întâi să mâncăm”.

Și a întins mâinile deasupra mesei și în fața sa s-a ivit o plită semicirculară de fontă. Și dintr-o caserolă a scos niște felii de ceafă de porc și le-a aliniat frumos în jurul lui. Carnea a început să sfârâie nervos.

„V-am invitat la mic dejun, la breakfast cum îi spuneți voi, și vă văd strâmbând deja din nas. Nu sunteți obișnuiți cu un asemenea început. Dar nu spune înțelepciunea populară și chiar și cea științifică, că aceasta este cea mai importantă masă a zilei? Dacă e importantă, de ce n-ar fi ea direct o friptură la grătar, nu este asta o masă bună? Nu asta este momentul forte din nuntă, că restul mâncărurilor sunt antreu, până vine friptura. Nu asta e baza la grătar, când vă adunați în păduri să mâncați carne și să vă aduceți aminte din ce maimuțe păroase ați venit? Păi n-ar trebui să mâncăm așa ceva la micul dejun, dacă tot e bună și completă? Dacă beți lapte de vacă ca vițelul și mâncați hrana vițelului, porumb, nu-i așa că veți avea o energie de vită dimineața? Când am cunoscut eu prima oară specia voastră, cimpanzeilor, erați mult mai carnivori și mai violenți, acum îmi păreți un pic epuizați. Serviți, așadar, această friptură și mai întremați-vă. Vreau să fiți vioi când vă omor, că altfel n-are haz”.

Friptura s-a dovedit într-adevăr bună, și ar fi fost și mai bună dacă asupra tuturor n-ar fi planat amenințarea constantă a bătrânului care zâmbea ciudat și susținea că îi va ucide pe toți.

Observând privirile întrebătoare ale mesenilor, s-a șters cu un ștergar de mătase brodat pe barbă și a continuat cu aceeași voce calmă. „Ei, și dacă nu v-a convins acest palat de cleștar, suita de femei frumoase și faptul că v-am adus aici prin magie, rămâne doar să mă credeți pe cuvânt. Da, eu sunt zmeul acestor locuri, eu iau fete din sat, după cum v-a explicat și domnul primar și nu l-ați crezut. Și-acum, uite unde l-ați adus, l-ați omorât prematur deși ar mai fi prins vreo două mandate, cel puțin”.