O devălmășie a avut loc.

Sclavii de prin casă au tresărit surprinși. Paolo le-a explicat că acum sunt liberi, cu câtă italo-romena știa și el. Primarul s-a descotorosit de fotograf, aruncându-l din brațe pe jos și a preluat controlul situației. A fost destul de insistent pe faptul clar că pe omul aflat la podea l-a bătut Dumniezo și l-a bătut atât de tare că acum îi curge sânge din tâmplă și e, din ce se pare, mort. Cei prezenți ar face bine să cheme popa pentru înmormântare și să se roage pentru sufletul decedatului, că poate a fost om bun și dădea bună-ziua la toți vecinii.

Apoi l-a tras deoparte pe italian să-l întrebe ce-a fost în capul lui de-a împușcat un om în comună la el. Paolo a fost destul de concis, repetând că el a venit aici să răzbune răpirea cumnatei sale de către un berluscon sau „zmeu” cum îi zic localnicii, și că el, ca urmaș al lui Aldo din Bernardo, care a n-a lăsat nici o datorie neplătită, s-a ținut mereu de cuvânt. Aldo fusese chemat în ‘71 să lămurească niște acte cu un vaporaș de-al lui de pescuit în Cantazaro Lido. A trebuit să stea câteva zile pe-acolo, a cunoscut o tânără din Padova ce venise să muncească într-un bar de pe faleză. S-a îndrăgostit iremediabil de ea, au petrecut trei seri magice împreună și în a patra n-a mai găsit-o. A căutat-o în toate locurile cunoscute până a descoperit-o tristă în garsoniera în care stătea, făcându-și bagajul. Femeia voia să plece, că lucrurile începuseră să devină neplăcute în zonă, un client al barului chiar o ciupise puternic de cur cu o seară înainte în râsetele colegilor și nu mai avea chef să stea printre sudiștii ăștia cu sângele fierbând. Aldo s-a dus glonț la bar și a întrebat cine i-a ciupit gagica. Un grup de 15-20 de calabrezi l-au scos afară, l-au înconjurat și dintre ei a ieșit unul mai tatuat care a afirmat că el a făcut-o. Omul s-a dus direct la el și i-a dat un pumn de armator de vase direct în cap de l-a lăsat lat pe individ. După care s-a pus în genunchi, și-a pus mâinile în cap să se protejeze și i-a lăsat pe ceilalți care au tăbărât pe el să-l bată până se satură. Cazul a fost unul celebru, a fost vizitat în spital de premierul Italiei care a promis că astfel de acte nu vor rămâne fără urmări. Ba chiar a dat și un interviu la RaiUno unde a spus ceea ce a spus și procurorilor, că venind de pe chei s-a împiedicat într-un odgon și a căzut într-o cutie plină de cuțite și bâte. Și că în principiu ar ajunge într-o situație în care să sară la bătaie sau să caute niște oameni și familiile lor și să-i înjunghie pe toți de la sugar la moș doar dacă ar afla că iubita lui e deranjată de vreun cocalar în continuare.

Mesajul l-a impresionat pe unul din seniorii mafiei calbreze, Luca Talarico, atât de mult că ăla i-a trimis la spital un sigiliu al lui Robert Guiscard și mesajul că dacă ar avea mai mulți oameni ca el ar putea domina lumea.

Dudu a ieșit pe prispă să fumeze o țigară să-și revină un pic din șoc. A privit încruntat noaptea și a tras adânc în piept aerul înghețat savurând o senzație de bine și calm. Apoi a simțit ceva cald lângă el și a văzut-o pe Arista care venise să-l întrebe cum se simte. I-a spus că bine, ar vrea să se întindă un pic.

Ea l-a tras de mână într-una din casuțele din curte în care părea că nu e nimeni. Au intrat în cămăruța mică cu o singură laviță și o icoană pe perete. Cu un gest precis Dudu a scos o brichetă și a aprins candela de sub ea, luminând chipul Maicii Domnului. Și-al lui Dudu, care avea un întuneric interesant în ochi acum. Femeia l-a văzut pentru prima oară în altă lumină, așa cum îl vedea toată lumea. Înalt, puternic, frumos și tânăr. Și-acum și plin de încredere în el, ca și cum era doar vârful, doar scânteia care precede o forță imensă precum o vijelie sau explozie.

Arista era nehotărâtă încă, umbla în teritoriu necunoscut, nu știa dacă face bine ce face. Vocea aceea din cap care o ghida tot timpul in situații de criză, care-i țipa mereu în cap „fii vigilentă, e o capcană la mijloc”, vocea aia era tăcută. Și ea aștepta ceva.

„Ce faci”, l-a întrebat șoptit.

El și-a pus mâna lui mare cu degete fine pe obrazul ei și a mângâiat-o ușor. A coborât delicat pe gâtul subțire și a prins de șnurul bluzei. A tras expert și lin, a fost suficient ca ea să se scuture stângaci și să cadă cârpa, să-i scoată la vedere bustul. Era micuță Arista, și umerii goi și subțiri străluceau tremurând în lumină. Tatuajele s-au amestecat cu umbrele degetelor lui Dudu. I-a privit sânii cu căutătura emoționată, curioasă și pofticioasă a bărbatului care vede pentru prima oară țâțe. Și erau superbi sânii ăia, două povești drăguțe, unul mai mare și unul mai mic, cum sunt toți, că toate femeile sunt complexate de asta. Nu și Arista, era era mândră de corpul ei și vedea în imperfecțiune încă un drapel de fluturat. I-a împins mândră în față, dar tot a tresărit când i-a luat în mâini Dudu. Și-a intins degetele peste abdomenul lui perfect, acoperit cu un păr fin ce izvora din vintre și mergea până în coșul pieptului, mângâindu-l, simțindu-i respirația lentă și puternică, căutând sunt vârfuri mișcarea subtilă a pulsului.

Nici nu și-a dat seama când a intrat în ea, dar a simțit când era în ea. A început să-l simtă mișcându-se ritmic înăuntru, nicio mișcare greșită, nicio lovitură pe lângă. Fără grabă și fără ezitări. Fără frână până când nu a mai suportat tensiunea ce se aduna în ea, când începuse s-o doară un pic capul de la ea și a icnit eliberator, strângându-l tot mai tare, pulsând în jurul lui. Și când credea că s-a liniștit, l-a simțit și pe el zvâcnind incontrolabil în ea și a țipat din nou.

Respirația i-a revenit la normal după câteva minute și a așteptat să-i revină scârba față de animalul care adormise lângă ea, sforăind discret. Dar nu l-a văzut ca pe un monstru răpitor, ci doar ca pe un om fragil și obosit, cu câteva urme de vânătăi de la lupta la care participase, care dormea ca un motănel. A scotocit prin hainele lui și a găsit pachetul de țigări, a scos una și a aprins-o de la candelă. S-a așezat turcește și l-a privit fumând îngândurată.

El s-a trezit mârâind simpatic și și-a ațintit imediat ochii la ea. „S-a întâmplat ceva?”, a întrebat în șoaptă. Arista a pufnit fumul pe nări: „Am dat de dracu”.

Lucru confirmat și de primar, care se-auzea de-afară „unde sunteți copii, hai că trebuie să mergem”.

Până să-l lămurească, nea Costică intrase din nou în casa principală să negocieze cu cei de-acolo. Paolo era deja afară și pregătea mașina. Acesta a explicat rapid că primarul și-a manifestat dorința „să ne cărăm rapid de-aicea” chit că este seară.

Ion Costel a ieșit rapid din casă lansând o privire preocupată de primar. Le-a făcut semn jurnaliștilor să se suie în mașină și încă un semn că vor comunica prin stații, imediat ce ies din curte. Apoi s-a suit în mașina sa și a demarat în trombă, având grijă să omoare o găină la ieșirea din curte. Abia când au intrat din nou în pădure, într-un întuneric aproape complet, că nici luna nu răzbătea printre crengi, a dat explicații cu privire la faptele sale.

Astfel, în evaluarea lui, oamenii șocați că le-a fost împușcat un coleg stau așa cam o oră, după care încep să pună întrebări și să aibă idei. Din experiența sa, în zonele rurale și mai ales la el în comună, când oamenii încep să aibă idei se ajunge rapid la bătaie, lucru explicabil dealtfel prin lipsa aproape completă de arene de dezbateri în comunele din România, sau chiar în orașe. Acuma, cine și dacă are cineva dreptate în toată povestea asta este o chestiune ce va putea fi dezbătută ulterior la birou, doar că pe moment el crede că cea mai bună soluție este fuga.

Evident, a fost chestionat cum de nu poate să-și țină alegătorii în frâu, moment în care primarul a reamintit că nu i-a putut convinge să abolească sclavia, nu sunt genul de cetățeni care sunt ușor manipulabili. Există o specie intelectuali care au impresia, pentru că nu sunt buni la bătaie, că oamenii mai proști ca ei sunt ușor manipulabili. Asta pentru că au citit ei trei articole pe internet scrise de oameni la fel de deștepți ca ei, că marea masă a proștilor e ușor de manipulat. Sau a dat de teoria asta într-o carte pe care a citit-o să impresioneze un profesor de facultate care l-a făcut să se simtă superior, că e mai deștept, nu ca proștii ăștia. În fine, nu contează sursa, ideea e că informația e falsă.

Dacă ar fi adevărată ar exista o artă marțială întreagă de oprit bătăi prin argumente. Numeroși sensei ai acestei arte ar putea convinge niște băieți nu prea deștepți să nu plece cu portofelul și adidașii cu toate că ei au cuțite și el doar puterea minții. Ai putea manipula proștii să muncească pe nimic, să nu asculte manele, ci doar Bach, de-ar răsuna mahalaua de concerte brandenburgice până dimineața și ai putea să-i păcălești să nu se mai uite la televizor și să facă curat prin casă.

Paolo di Bernardo l-a întrerupt și i-a atras atenția, încă o dată, că au făcut ceea ce trebuiau să facă, ar trebui să se întoarcă la casa omului să găsească fata dispărută și să se reîntoarcă în sat. Primarul a început să-i explice, cu mult calm, că un fleț oarecare dintr-un sat nu este un zmeu și că fata a fost răpită de altcineva, mult mai puternic. Un personaj care trăiește într-un palat de cleștar, nu o casă de chirpici. Și că treaba asta se va rezolva lejer în câteva zile, doar să se calmeze un pic oamenii. A explicat și de ce a călcat intenționat o găină, că atunci când se va reclama fapta lumea va auzi două informații concomitente din gura țăranilor: că a venit cu un mafiot italian care a omorât un om și că a călcat o găină. Chiar de cazul va fi relatat în presă sau în fața unui procuror de la județ, dubla informație va produce o disonanță cognitivă, că toată lumea crede că ăștia de la țară sunt proști și țărani nasoi. Și-atunci or să creadă informația cu găină și or să presupună că din cauza găinii primarul e acuzat de fantasmagorii, doar că au ăia o ciudă.

Bine, primarul n-a explicat-o așa, ci a zis că oamenii de la oraș au atenția unei pisici, nu pot să fie atenți la două lucruri deodată și decid că cel mai interesant e ăla hazliul. Ca mâța care se sparge la ciucuri, ăia or să se rupă la ideea că a călcat primarul o găină și acum un sat întreg vrea să-l omoare. Și-o să ignore partea cu crima.

Apoi a mărturisit că și el ar vrea să se întoarcă acasă, așa că o să-i ducă la palatul zmeului să se convingă de adevăr. După cum i-a zis pustnicul din pădure, locul este aproape, trebuie să treacă de râpa numită Genoflexiunea Babei prin pasul Sughițul Cerbilor spre creasta Ghelasiile Domnului și au ajuns. N-ar fi fost crezut primarul, dacă narațiunea sa nu ar fi fost ajutată și de faptul că mergeau prin acele locuri care se potriveau perfect descrierii și un peisaj de basm nu s-ar fi desfășurat în fața lor.

Și s-au apropiat de o poieniță, în care era un singur copac în mijlocul lacului de zăpadă, și de copacul ăla, spânzurat de-o creangă, era un om foarte înalt.