Luna a apărut pe cer ca o mămăligă tradițională ce-i proteja pe aventurieri răspândind o lumină caldă. Probabil cei din sat aveau iscoade în pădure, că venirea primarului nu a reprezentat o surpriză. Bogătașul satului i-a întâmpinat cu mașina sa personală exact la intrare, și știai că e mașină de boss, că avea portieră cu clanță doar pe partea șoferului. Acesta s-a arătat încântat de oaspeți, mai ales că veneau aduși chiar de primar, și i-a invitat la el la masă.

I-a adus într-un maiestuos conac de chirpici, cu cinci camere, care toate dădeau spre una principală, în care se afla o masă mare și soba. Deasupra intrărilor tronau capete de mistreți vânate de bogătaș în timpul incursiunilor sale la furat de lemne. Acesta s-a recomandat drept Ilie Stancu, dar oamenii pe-aici îl știu ca pe Tata Ilie. După ce s-a așezat în capul mesei și s-a asigurat că și ceilalți meseni sunt bine puși, a râgâit scurt și imediat și-au făcut apariția două sclave cu batic care au pus tăcute șergare și tacâmuri pe masă. De după o perdea s-a ivit o sclavă întunecată la culoare și grasă care a adus câteva oale cu mâncare pe care le-a așezat ceremonios. Un alt sclav de culoare turna băutură în pahare dintr-un pet învelit în răchită cu dop de Frutti Fresh și dispărea din când în când să-l umple, întorcându-se tot mai încețoșat în privire de fiecare dată. Tata Ilie coordona tot acest balet cu mârâieli, icnete și din când în când cu palma groasă, când i se părea că oamenii nu se mișcă suficient de repede.

A dat semnalul încheierii mesei lovindu-l cu palma pe spate pe Dudu, care stătea lângă el să-l întrebe dacă i-a plăcut. Fotograful s-a simțit ca un om mort căruia-i bagă medicii curent electric în piept: i s-a repornit inima și-a tras puternic aer în piept pentru că palma omului i-l scosese cam pe tot, laolaltă cu vreo 10 ani de fumat țigări. Văzând jovialitatea individului, Dudu a simțit că e momentul să-i țină un discurs despre eliberarea sclavilor. Primarul a simțit că urmează așa ceva, fiind expert în evaluarea oamenilor în funcție de câtă băutură au băgat în ei, așa că l-a prins puternic de mână și i-a făcut semnul ăla cu „taci din gură”.

De partea cealaltă a mesei, Paolo di Bernardo a observat gestul și l-a contracarat cu „Lasciate-li parlare!”, fiind totuși un om născut într-o cultură a democrației și libertății de expresie. Primarul s-a uitat la el și i-a explicat că în această parte a Europei există obiceiul de a te descălța când intri la om în casă, obicei uitat aparent în Vest. Ăsta e un gest bizantin de politețe destul de subtil, că pe-aici trebuia să știi politețe dacă voiai să supraviețuiești. Și că nu ar fi indicat să vorbească ăcum pe subiectul ăsta. Bine, n-a folosit cuvintele și exemplele astea, a povestit cum dacă te duci la cineva în vizită, oricât de multă mâncare ți-ar da, nu te caci la el în casă. Ții în tine dușmanul până ajungi la tine acasă și poți să-ți dai drumul, unde nu te știe nimeni decât cei apropiați.

Nu există om privit mai urât în societate de către cei din jurul lui decât cel care-și face treburile în casa altuia. Pedofilul e privit cu ură, torționarul e privit cu spaimă, dar căcănarul e privit cu dispreț, ca și cum n-ar fi om în firea lui ci bunicul nostru cimpanzeu pe care l-am lăsat în copaci să nu ne facem de rușine cu el când plecăm la cucerit lumea.

Dar Dudu era prea inflamat, și încurajat din priviri de Arista, care-l privea pe sub sprâncene cu niște ochi verzi de ai asedia Troia pentru ei, s-a apucat să-i explice bogatului satului Boscheni cum sclavia practicată de el nu îi face deloc cinste. Fotograful era adeptul unui curent religios foarte întâlnit printre oamenii cu facultate, și-anume că orice problemă poate fi realizată prin comunicare. Dacă este o problemă cu adevărat reală în România e că oamenii nu comunică cum trebuie. Statul este cel mai mare vinovat de acest handicap de comunicare, nu știe să explice cum stă treaba, de la locul de unde se pot cumpăra timbre fiscale și toți pașii necesari pentru un certificat de urbanism până la motivele pentru care trebuie să te vaccinezi. Apostolii comunicării însă nu se opresc aici. În fiecare zi, cu ochiul lor ager, descoperă noi și noi oameni și entități care nu comunică cum trebuie. Biserica și Patriarhul ei, au multe păcate pe cap, de la corupție la sodomie, dar cel mai mare este că nu comunică bine. Dacă Patriarhul ar comunica mai des, cam la fiecare două zile, în care să ne mai țină la curent cu ce se mai roagă, ce părere are despre evenimentele curente, ce necazuri mai are, așa cum face aproape orice alt cetățean, altfel s-ar comporta opinia publică față de el. Dar și companiile se fac vinovate de lipsă de comunicare, iar dacă o fac, o fac prost și nu suficient de repede. Iată, de exemplu, o companie de supermarketuri ar trebui să comunice zilnic și săptămânal câți oameni a prins la furat și câți au bătut. La finalul lunii, să comunice un raport complet, care să fie inclus și în cel trimestrial, să ne facem o idee. O companie care ar fi comunicat așa n-ar fi fost victima unui război de presă când s-a aflat că oamenii ei au capturat și bătut un bandit. Opinia publică ar fi avut o imagine de ansamblu asupra întregii operațiuni și ar fi știut când aude de încă unul caftit unde se plasează acesta în contextul luptei generale cu hoții de biscuiți din magazin.

De păcatul comunicării greșite se fac vinovate și orfelinatele, și Academia Română și proprietarul vulcanizării care nu pune un afiș cu numărul de telefon la care să suni dacă vrei să-ți schimbi cauciucurile. Pe Google Maps. În religia aceasta trebuie comunicat non-stop cu copilul, eventual din oră-n-oră, chiar dacă el nu vrea s-o facă. Dacă se joacă pe telefon, de o ce o face, oare vrea să comunice ceva și nu poate? Să nu care cumva să citească o carte și să nu comunice ce-a învățat din ea. Mai toate bolile copilăriei pot fi reparate prin comunicare, inclusiv indolența și bâzdâcul. La fel și-n familie, prin comunicare poți să ajungi la aproape orice, de la o listă de cumpărături perfectă la un anal. Orice alegător, odată ce îi este ales reprezentantul speră ca acesta să comunice mai mult cu cetățenii, să spună exact ce face el acolo zi de zi, să comunice mai mult instituția pe care o conduce. Sigur, multe dintre instituțiile acestea dau comunicate, dar nu se compară cu comunicarea aia pură, directă, a omului de-acolo cu omul din afara lui.

Este o religie a țărilor civilizate și a tinerilor care pleacă în zone de conflict fiind convinși că ce au învățat în facultate, despre paradigma comunicării, este nu numai real ci și aplicabil în realitatea cotidiană. Prin vorbă poți convinge oamenii să meargă pe calea cea bună, să devină prietenii sau măcar să te respecte pentru opiniile tale. Oamenii care au mai propovăduit religii cunosc foarte bine limitele comunicării. Este plin calendarul creștin de oameni care au crezut în comunicare și au ajuns bătuți în cuie, aruncați la lei sau fierți în ulei încins. Dealtfel, o mare parte a creștinătății are și acest simbol pe care și-l atârnă de gât, cu un om ucis după trei zile de tortură groaznică, care era convins și el că se poate cu vorba bună.

Mesenii nu cunoșteau aceste detalii, sau dacă le știau erau convinși, cu excepția primarului, că cei de dinaintea lor nu știau să comunice cum trebuie. Așa că l-au încurajat pe Dudu să continue, și acesta a ținut un discurs minunat despre abolirea sclaviei în satul Boscheni și mai ales în gospodăria lui Ilie Stancu. Acesta a adus argumentul economic, că un om care nu este sclav este mult mai eficient în activitate, existând dovezi științifice că momentele de relaxare și fericire duc la îmbunătățirea activității la job. Argumentul social este că într-o societate cu mai puțini sclavi există mai puține șanse de creștere a tensiunilor și astfel se poate ajunge la un fel de entropie socială. Ar mai fi și discuția morală, că oamenii superiori nu trebuie să-i vadă pe cei inferiori ca pe ceva exploatabili, ci ca pe niște creaturi ce pot fi ajutate să fie mai bune, pentru că au dreptul la fericire la fel ca noi toți. Toți oamenii sunt egali între ei și este fundamental ca acest drept al lor să nu fie încălcat.

Tata Ilie a ascultat acest discurs cu interes, dar poate nu cu suficientă atenție, pentru că tot ce a înțeles el din toată asta a fost un ton paternalist al omului care-i recita principii de relaționare inter-umană. Din experiența sa personală cu oamenii, unii merită să fie sclavi și alții merită s-o încaseze pentru că sunt obraznici. În sistemul său de valori bogătașul satului considera că obrăznicia trebuie pedepsită instantaneu și cu putere, fiind un adept al comunicării non-verbale. Un urlet combinat cu o palmă consituie o formă de transmitere a mesajului mult mai eficientă din punct de vedere al (Delta T) precum și a energiei folosite. Și pentru a obține entropie e necesar o formă de energie pe măsura obrăzniciei ce s-a manifestat în domiciliul său, așa că a început să urle la primar cu „ce mi-ai adus mie pe ăștia în casă”. Și până când acesta să apuce să răspundă în termen în baza legii dreptului de acces la informații publice, a scos o toporișcă de sub masă și i-a aruncat-o spre frunte.

În acel moment s-au auzit trei pocnete.

Primul a fost făcut de pistolul scos de Paolo di Bernardo cu iuțeala unui calabrez. Acesta s-a folosit de pistol, un Px4 Storm Subcompact, firește, ca să-l împuște în cap pe țăranul ce începuse să urle. Cum avea să explice mai târziu, fiind italian a văzut mafioți reali, nu de-ăia din filme, și cam știa cum arată înainte să izbucnească. Un civil oarecare nu ar sesiza micile detalii din fața omului care sare să te ucidă, dar un italian, da. Totodată, a fost atent când primarul i-a povestit care e situația poliției prin localitate și a calculat că nu vor fi probleme. În plus, începuse să intre la bănuieli că acesta este zmeul despre care tot vorbea lumea, întrucât se potrivea profilului: un berluscon primitiv și violent care răpește oameni și-i ține în sclavie. Misterul este rezolvat.

Al doilea pocnet a fost făcut de aparatul foto de la gâtul lui Dudu. Acesta a sărit în fața primarului, să-l protejeze de toporișca aruncată de Tata Ilie. Și el fusese atent la discuțiile din pădure și reținuse ideea că o a treia lovitură de topor în cap i-ar putea fi fatală lui nea Costică. Obiectul s-a spart în țăndări, dar măcar a fost util, nici primarul nici fotograful n-au avut nicio zgârietură. Și e rar ca un eveniment fotografic să aibă atât de mult impact, să salveze, efectiv două vieți. Neștiind cum să reacționeze la asemenea gest, primarul l-a pupat tandru pe frunte.

Al treilea pocnet a venit de la Arista, cu toate că ea nu pățise nimic. Doar că o parte din ea ce o ținea încleștată de ani buni s-a desfăcut cu putere și zgomotos la vederea gestului eroic al lui Dudu. A simțit cum izbucnește în ea o gelozie cruntă văzând degetele butucănoase ale lui Ion Costel prin părul negru și mătăsos al lui Radu Dumitru.