S-au trezit dimineață înghețați în coliba pustnicului, atât de amorțiți că nu mai simțeau duhoarea. Supa de șobolan li s-a părut ciorbă de dropie, iar ceaiul de frunze betege în care omul a turnat o sticlă întreagă de rom cel mai bun RedBull. Și-au luat „la revedere” de la singuraticul paznic al munților și acesta le-a răspuns lugubru „Adio” și „Dumnezeu să vă ierte”.

Pădurea era tot mai înghețată, ca-n poveștile rușilor care știu să scrie despre frig și urât. Au știut că se depărtează de civilizație când s-au uitat la telefon, cum au trecut din 4G în 3G, în Edge, în GPRS și dup-aia în nimic. Neavând ce mai face efectiv, că nimeni nu ține cărți pe telefon, oamenii au început din nou să-i reproșeze primarului că sub administrația sa comuna se întoarce nu în Evul Mediu, că ăla avut măcar o renaștere, ceva, ci direct în antichitate când respectul față de om era relativ.

Ion Costel a profitat de o bună cunoaștere a legilor și și-a pus în buzunarul de la mașină un pet de țuică din care tot trăgea cu sete. Sigur, condusul mașinii sub influența băuturilor alcoolice este ilegal, dar omul se baza pe faptul că nu se afla pe un drum public și pe lipsa oricărui filtru de poliție în zonă. Pădurarul care mai trecea prin munți pe-acolo era oricum într-o stare avansată de ebrietate continuă de când s-a angajat și singurul risc era să ceară și el ceva. Așa că e era și el puțin abțiguit și avea chef de povești.

În privința sclaviei, primarul nu avea foarte multe de comentat, că din punctul lui de vedere nu avea pârghiile necesare pentru eliminarea acestui flagel. Comuna avea un post de poliție cu doi oameni angajați. Agentul principal era și șeful de post, se apropia de vârsta pensionării, era gras și ducea cu el un diabet încă nediagnosticat plus ceva probleme de inimă. Făcea un preinfarct cam odată la trei luni și era tratat la biserică, cu mir, post și rugăciune, iar când se punea pe picioare promitea că se duce să-și facă analizele. Celălalt polițist era atât de slab încât folosea cătușele în misiuni să se lege de mașină, să nu-l arunce crivățul peste gard. O babă din sat a analizat problema și a decis că „Pe ăsta micu l-o bătut Dumnezeu” și primind însărcinare de la primar, cu acordul popii, a decis că trebuie să-l dezlege de blesteme. Metoda de dezlegare a fost să-i dea o ciorbă în fiecare zi și să se roage pentru el duminica la slujbă. În privința eficacității metodei oamenii de știință nu s-au pronunțat, dar cel puțin de când a intrat în tratament la babă polițaiul nu mai arată așa de palid și chiar are forța să-l care pe colegul lui când leșina de la tensiune. Mașina poliției ar fi putut fi un fel de Dacia Logan, cel puțin așa era trecută în acte, un model din prima generație. Aerul de munte și subfinanțarea au făcut ca trei din cele patru portiere să fie înlocuite cu ce s-a găsit prin sat, geamurile din spate să fie din sticlă securizată old school adusă de un băiat de la pe la ruinele unui combinat industrial iar una din aripi era făcută din acel material numit colcvial placaj.

Totodată, a explicat primarul, impunerea legii nu este o chestiune foarte ușoară întrucât satul, ca și țara, este populat în marea majoritate de români. Teoria generală de prin birourile de la București e că românii, ca nație, sunt o specie docilă de cimpanzei și poți să distribui autoritate pe scară ierarhică foarte ușor. Realitatea din teren arată că lucrurile nu stau așa. Populația generală are tendința de a fi foarte agresivă. Pe primul președinte al țării l-au împușcat ca un câine în ziua de Crăciun, și pe el și pe nevastă-sa și a fost o întregă discuție dacă nu cumva să arunce cadavrele la gunoi. Al doilea președinte al țării, ales aproape democratic de data aceasta, este chemat acum, când a ajuns la nobila vârstă a senilității să răspundă nici mai mult nici mai puțin pentru „crime împotriva umanității”. Nu crime banale, corupție sau abuz de putere, cum fac popoarele din state care par mai hotărâte, nu, direct „crime împotriva umanității”, ceea ce-l pune pe același palier cu Gaddafi sau Pol Pot. Și nu e judecat la Haga, ci la București. Următorul a scăpat cu bine, că n-a avut curajul să mai fie președinte, dar dictatorul următor este în situația în care are cam jumătate din familie condamnată la pușcărie grea de o să ajungă în curând să nu mai aibă cu cine să bea. Singura persoană din familia lui care a scăpat e o fiică pe care tribunalul n-o consideră suficient de capabilă să se lege la șireturi, darămite să mai fie și coruptă de capul ei. Nici prim-miniștri n-o duc mai bine, câțiva au fost împușcați, alții băgați în pușcărie, iar restul dansează ca pe ace să nu cumva să-și aducă aminte poporul prea cuminte că vrea scandal.

Așa că impunerea legislației cu forța ar însemna ca într-o dimineață să se trezească cu un topor în cap de la un conațional de-ăsta pașnic și nu și-ar dori așa ceva, că a fost odată la o ghicitoare și aia i-a spus că va muri când va primi trei de-astea. Până acum a avut parte de două, una când era copil și se juca cu alți copii pe uliță și-așa sunt copiii, se mai lovesc în joacă, cealaltă când a avut o discuție în contradictoriu cu un cumnat pe subiecte legate de fotbal. Cumnatul i-a spus că Olăroiu este un antrenor mult peste Cârțu, nea Costică l-a contrazis, precizând că Sorinaccio a câștigat cupa și campionatul cu Craiova, un outsider, nu cu o echipă abonată la trofee și ajutată de arbitri. În cele din urmă cumnatul și-a impus punctul de vedere și primarul a decis, când a ieșit din spital, că nu-l mai interesează fotbalul de nicio formă.

Singura întrebare cu adevărat încuietoare i-a fost pusă de Paolo di Bernardo, care l-a întrebat, totuși, dacă oamenii ăia dețin sclavi, de ce nu fac și ceva util cu ei? Că popoarele care au avut sclavi au făcut totuși ceva, de la romanii care au făcut un imperiu până la americanii care au făcut alt imperiu.

Aici nimeni n-a avut nimic de spus. Primarul că știa să nu răspundă la întrebări care l-ar pune într-o situație nefavorabilă iar jurnaliștii pentru că nu au instrumentele necesare să vadă cum realizările omenești se fac prin sacrificii umane. Bunăoară regizorul italian Roberto Beningni a încasat trei Oscaruri realizând un film comic despre exterminarea din lagărele naziste. Documentarul românesc Colectiv, un alt film comic, a împușcat fără probleme două nominalizări la Oscar și pentru asta nu a fost nevoie decât să ardă în flăcări și să moară înecați de fum câțiva zeci de conaționali pentru care țara a depus numeroase coroane de flori, pentru că nu i-a uitat.

Dar nici pădurea nu mai scotea vreun zgomot, nici telefoanele și chiar și mașinile rulau silențios așa că tăcerea dinăuntru a devenit apăsătoare. E vorba de acel fel de tăcere, când chiar nu mai e nimic de spus și începi să-ți dai seama că lângă tine răsuflă un om. La început e interesant, după care îți dai seama că te enervează, că fiecare om are o particularitate a respirației, specifică, ce enervează de obicei pe ceilalți. Trebuie doar să asculți cu atenție. Și-apoi vine gândul acela, gândul care apare de fiecare dată când e prea multă liniște în jur. Orice om a avut acel gând și dacă spune că nu l-a avut minte ca omul care spune că-i place cozonacul. Iar gândul, perfid și interesant totodată este „aș putea să-l omor pe ăsta de lângă mine. Suntem singuri aici, n-o să știe nimeni… Ce ușor ar fi să-l omor… Pot s-o fac și cu un pix mai bun, e suficient să-l înfig cu putere între T6 și T7 în partea stângă… Dacă am grijă să scot capacul îi golesc aproape instantaneu inima de sânge”.

Antrenat cu singurătatea și cântecul straniu al pădurii, primarul a auzit imediat respirația controlată a italianului de lângă el și, ca să-i ia un pic gândul de la rele, l-a întrebat cum e să aibă nevastă română, de parcă el nu știa, că și el avea una tot româncă și tot din satul ăsta. Paolo a tresărit, și-a revenit din vrajă și a început să povestească cum nevastă-sa îi gătește bine și că apreciază în special sărbătorile pascale, că la el în familie vin de două ori, odată la catolici și odată la ortodocși, așa că e dublu motiv de bairam și excese culinare. Din ce a înțeles până acum, la ortodocși uleiul și grăsimea sunt la fel de populare ca pastele. Doar că nu prea le plac pastele, ci doar pâinea. Mâncărurile sunt similare, parexamplu pasta carbonara ortodoxă se face la fel ca cea romano-catolică, doar că în loc de spaghete se pun cârnați și se mănâncă cu pâine. A povestit cum nevastă-sa i-a spus că ortodocșii postesc înainte de aceste mari sărbători, și de-aia își permit să se rupă în figuri, dar partea asta e mai puțin importantă. Partea cu dezmățul culinar e cea care contează și a mulțumit bisericilor reunite că doar la Paște se contrazic, că dacă făceau asta și cu Crăciunul jumătate din italienii combinați cu românce ar fi murit de inimă la 55 de ani.

Primarul a confirmat că știe despre ce e vorba, și nevastă-sa îi face paste bologneze, doar că în loc să fiarbă spaghetele pune niște coaste de porc la cuptor și amestecul de carne tocată condimentată peste, când e gata. Gustul e aproape la fel, doar că nu mănâncă cu pâine ci cu cartofi prăjiți, cam un lighean la fiecare porție, da-i învârte pe furculiță ca și cum ar fi paste, deci tot pe-acolo.

În cealaltă mașină Arista deșuruba capacul de la un pix uitându-se cu atenție la Dudu și gândindu-se dacă să nu dea căldura mai tare ca să-și dea ăla vesta de fotograf jos de pe el. Dar chiar când să facă gestul ăsta omul a vorbit, anunțând ideea salvatoare: „Poate ar trebui să-i eliberăm pe sclavii ăia”. Apoi a explicat cum, în vederea expediției, l-a văzut pe primar dosind o pușcă în mașina lui și că mașinile astea sunt suficient de mari cât să ia și sclavii ăia să-i ducă înapoi la civilizație. Și dup-aia, dacă mai e loc și timp, să-l dea jos din copac și pe spânzuratul din pădure, dacă o fi real ce-a zis pustnicul din munți.

Arista l-a aprobat, ideea cu abolirea sclaviei părându-i-se destul de bună. E un sentiment plăcut să ai idei și intenții bune, îți dă o senzație de încredere în tine. Omul care stă așa și cugetă și la un moment dat se gândește „băi, n-ar mai trebui să existe scalvie, ce mama dracului”. Se simte poate la fel de bine ca cel care zice „băi, poate ar trebui să avem grijă de planetă, că uite ce mizerie am făcut pe-aici”. Te face să te simți în compania oamenilor mari, vizionari ai lumii, pionieri și inovatori. Că n-a existat vreun om bun, un sfânt, un geniu savant, care să zică „ete na, mă cac în ea planetă, ducă-se dracului”. Numai oamenii răi și egoiști gândesc așa. Stai mai liniștit în pielea ta când raționezi „La fel ca Theodore Roosevelt, Lev Nicolaevici Tolstoi sau Papa Ioan Paul al II-lea, și eu cred că trebuie să protejăm natura. Sunt alături de marile minți ale lumii în acest demers”. La fel funcționează și cu sclavia. „Dacă e o idee cu care sunt de acord eu, Marx și Abraham Lincoln, e că trebuie să încetăm cu exploatarea omului de către om”. Practic, ești la masa deștepților, acum doar trebuie să tragi o dușcă din băutură să prinzi curaj să-i poți arăta pe ceilalți cu degetul, cei care nu stau la masă. „Băi, ce-i în capul vostru, voi de ce nu vreți aboliți sclavia?”. Și doar să spui asta și deja te simți mai bine.

Iar dacă și faci ceva în privința asta, recompensele sunt incomensurabile. Un postare de genul „am eliberat cinci oameni din sclavie, click aici să vezi cum”, ar scoate zeci de mii de share-uri. Important, să nu uiți să pui link-ul în primul comentariu, că are reach mai mare.