În dimineața plecării a nins ca-n povești, adică îți venea să-ți iei copiii de mână și să-i abandonezi în pădure să fie mâncați de vrăjitoare. Conform necesarului făcut de primar, Paolo di Bernardo achiziționase două autovehicole de teren, corturi profesionale, saci de dormit, izoprene, arzătoare cu spirt, numeroase conserve, alcool tare precum și patru televizoare color, o imprimată cu laser și un plotter. Primarul pusese pe lista de necesare și un gater, dar acesta era mai greu de obținut.

Arista încă nu era convinsă de poveștile primarului „nea Costică”, dar voia să vadă cam cât de departe merge cu minciuna. Îl avea pe Dudu cu ea care avea mai tot timpul aparatul foto pornit, pregătit să înregistreze oricând pe acest poltron rural cum dă în bâlbâieli, odată ce ajung la locul potrivit și nu găsesc niciun zmeu. Așa că, în timp ce flăcăul treaz al satului încărca proviziile în mașini, l-a mai întrebat pe primar cum e treaba cu magia din munți și cum se face că încă mai există asemenea povești în secolul XXI. Cât de înapoiat poți să fii când ai internetul la două click-uri și poți afla imediat că nu există magie de câteva secole bune.

Pentru că science-fictionul este o religie modernă, incluzivă, a avut de-a lungul istoriei sale nu unul ci doi Moise care au prezentat tabelele legii către politehniștii însetați de îndrumare spirituală. Unul a fost Isaac Asimov (potrivit nume, unul pe care evreul Avraam l-a dat fiului său) care a dat legile roboticii. Celălalt a fost Arthur C. Clarke (potrivit nume pentru un rege), care a dat legi mai universale, valabile pentru toate jocurile de genul acesta. Prima lege ar fi „Când un cunoscut bătrân om de știință afirmă că ceva e posibil, aproape că are dreptate. Când afirmă că ceva e imposibil, foarte probabil că se înșeală”. Iar dacă această afirmație e valabilă pentru oamenii de știință, e valabilă și pentru jurnaliști, că și ei tot cu investigații se ocupă, tot în necunoscut se bagă, tot la limita imposibilului joacă. Și că veni vorba, a doua lege a lui Clarke spune „Singura cale de a descoperi limitele posibilului este de a te aventura dincolo de ele, în imposibil”. Existența unui zmeu real se califică în zona asta de gândire.

Într-un final e și legea cea mai cunoscută, „orice tehnologie suficient de avansată nu poate fi deosebită de magie” ce ne învață că dacă nu știi, s-ar putea să nu ai cum să faci diferența. În lumea reală întâlnești oameni care cred în magie peste tot, de exemplu, experții în SEO. Cu cât e mai ignorant într-ale științei matematicii, cu atât de mai încrezător în magie expertul SEO. La fel cum Harry Potter deschide cartea de vrăji și citește de-acolo „Alohomora!” sau „Expecto patreonum!” la fel și vrăjitorul SEO are lista lui cu reguli și citește din ele. Cât de lung să fie titlul textului, cât să fie primul paragraf și câte verbe să aibă, ce cuvinte cheie, magice, să folosești ca să-l îmbunezi pe zeul din Silicon Valley. Exact ca-n Harry Potter sunt cuvinte pe care nu le spui și chestii pe care nu le numești, pentru că publicul va rămâne mască de spaimă iar vrăjitorii bătrâni te vor trage de-o parte să te dădăcească. Aia nu l-a oprit pe monstrul ăla să încerce 7 cărți să omoare un ochelarist la fel cum magicienii de-acum nu vor opri revenirea monstrului, că nu învățăm nimic din istorie, fie și ea alternativă.

Zeul nu-și dezvăluie secretele iar zeloții lui fac ce cred și speră ei că e mai bine și cu neasemuită smerenie nu-și pun link-ul pe internet de la început ci în primul comentariu, în speranța că zeul va vedea sacrificiul lor și-i va binecuvânta cu mai mult reach.

La fel face și creativul care-și trage marijuana pe gură și coxul pe nas, e ca profesorul de poțiuni magice Severus Plesneală, un pic deprimat și are nevoie de de-astea să găsească el creația că a iubit o fată în tinerețe. Cu alea mai alungă demonii care râcâie pe la ușă iar copiii nu înțeleg.

Dar primarul nu știa de-astea, că în facultate l-a citit doar pe Hobana, jumătate de carte, una de-aia căznită a maestrului și s-a jurat că nu va mai citi science-fiction cât trăiește. Așa că a explicat pe același ton paternalist cum în lipsa științei prin zonă, ceva trebuie să-i ia locul, și acel ceva a fost magia. Unde nu există creiere care să ucidă cu mintea tainele din jurul lor rămâne întunericul și-n întuneric sunt multe lucruri neexplicate. Țara asta nici măcar nu și-a dezgropat toată istoria să știe de unde a venit și de ce, iar ce a dezgropat a ascuns înapoi în muzee. Dacă nu defrișează nimeni munții, că n-ai gater, nu știi ce-i acolo, ce creaturi au rămas și ce pericole mai sunt. Românii hălăduiesc la 2 mai și Vama Veche unde singurul pericol e să mănânci o tocană la Șoni și să devii ateu al gastronomiei, să nu mai crezi că există bucătari în țară, că au fugit toți pe vapoarele lumii.

În prima mașină s-au suit primarul și Paolo, iar cum primarul era la volan cocalarul italian s-a ocupat de muzică și a pus un CD cu niște canzonette de-alea oribile în care urmașii lui Nero behăie trist de parcă s-a dat din nou foc la Roma. În cealaltă s-au pus jurnaliștii care s-au prins imediat cum funcționează radio-ul modern și au dat pe Folk FM unde simpaticii DJ Spintecă Labă și MC Glume comentau ultima știre cu umorul binecunoscut. Aparent Autoritatea Națională pentru Birocrație tocmai anunțase lansarea unui obligatoriu timbru fiscal cu șină, ceva esențial pentru orice document public, care nu se găsește nicăieri. Cei doi erau de părere că nu se poate mai rău și rugau ascultătorii să le spună ce altceva îi mai face nefericiți în România.

Bine izolate, zgomotul din mașini nu tulbura liniștea pădurii acoperită de zăpadă, ba chiar de nea pentru oamenii cu aplecații spre lirism. E o tăcere sinistră în pădure în ianuarie și omul obișnuit se sperie când aude mici trosnituri dinspre copaci condimentate cu subtile adieri. Dar omul munților, cel crescut acolo știe că acele trosnituri nu sunt altceva decât pârțurile trase de veverițele ascunse în scorburi până la venirea primăverii, căci, chiar și iarna, natura e plină de viață.

Drumul nu părea a fi foarte umblat și după vreo câteva ore membrii expediției au început să se întrebe dacă primarul nu-i plimbă cumva aiurea. Acesta însă a replicat că trebuie să ajungă până la apusul soarelui la coliba unui pustnic, că el știe exact care mai este situația în zonă. A fost întrebat, firește, de ce lasă un om să trăiască pe gerul ăsta în pădure, dar edilul a explicat că orice sat de-ăsta are nevoie de cineva ascuns prin zonă care să dea de veste când vin otomanii, haitele de lupi sau armatele de nemorți de gheață, că e mai mult decât pustnic oarecare, e un fel de spirit bun care-i protejează.

Și chiar când soarele începea să coboare pe după munți au ajuns într-un fel de poieniță în care se vedea o grotă. Abia când au ieșit din mașini și-au dat seama ce sistem de protecție avea pustnicul și că probabil poienița apăruse pentru că nu putea crește nicio vegetație de la duhoarea ce venea din grotă. Primarul s-a dus cu curaj înainte, că avea experiență, Paolo di Bernardo avea ca orice cocalar italian un parfum la bandulieră și a început să dea cu el să-și creeze o aură de protecție în jur. Efectul a fost că Aristei i-a venit să vomite, femeia nu prea savura parfumurile și combinația de duhoare și dulcegărie i-a adus mâncarea în gât. Dudu a încercat s-o sprijine, dar i-a îndepărtat mâna că nu avea nevoie de așa ceva.

Pustnicul s-a arătat bucuros de oaspeți, tocmai fierbea pe foc niște rădăcini neidentificabile și avea un proțap pregătit cu un șobolan. „Mai pun câțiva, că mai am”, s-a oferit cu amabilitate acesta. Primarul i-a oferit un pet de țuică adus special pentru asta și a desfăcut o caserolă de Party Mix. Jurnaliștii au fost curioși de povestea lui iar el, în timp ce jupuia încă trei rozătoare, a narat istoria lui și cum a ajuns în munți.

Evident că omul era un pic nebun, a povestit cum a venit din inima Olteniei, de la Cornești, o localitate puțin cunoscută, care fusese atacată într-o noapte de extratereștri cu capete de gândaci. Și-a văzut bătălii între oameni puternici și oameni deștepți, și țigani cu lasere și multe alte minunății care n-au cum să existe. A povestit că nu mai știe nimic de locul acela, dar nici nu vrea să se întoarcă pentru că-i este bine aici în munți, are de toate și e mai aproape de Dumnezeu, care-l vizitează în fiecare seară și-l mângâie pe frunte înainte de culcare.

Ion Costel nici n-a tresărit la poveștile cu extratereștri, semn că le mai auzise, și a cerut informații mai recente cu privire la situația din munți. Ce vânt bate, ce mai șoptesc copacii, sunt sătui lupii și mistreții sau vor coborî din nou în comună să facă ravagii? Pustnicul a început să expună situația în culori nu prea vesele. Animalele pădurii s-au împuținat pe-aici, de-aia a ajuns să mănânce șobolani și rădăcini. E o magie puternică în zonă, departe, spre castelul zmeului, e un om spânzurat de un copac de câteva luni bune. E legat la mâini și picioare și se clatină în vânt.

Aici l-a întrerupt Dudu și l-a întrebat dacă nu cumva ar fi trebuit să cadă omul ăla că putrezește carnea, dar omul pădurii i-a zis că nu e mort, doar spânzurat de gât. El stă undeva între viață și moarte, pedepsit pentru faptele sale. Iar Dudu a intrat în jocul lui, că e tot timpul interesant să stai de vorbă cu nebunii, să vezi cum funcționează raționamentul lor defect, și l-a întrebat de ce nu l-a dezlegat și nu l-a dat jos. Răspunsul pustnicului a fost că nu se poate, că-i prins cu sfori magice ce nu pot fi rupte de o mână omenească.

Primarul și-a exprimat mai apoi dorința de a merge la castelul zmeului, pentru a arăta „domnilor de la București” cum stă treaba și a întrebat care-i drumul cel mai scurt. Omul pădurii s-a uitat cu spaimă la el a mai răscolit un pic jarul în foc și i-a zis că drumul cel mai scurt nu e și cel mai bun. Drumul cel mai scurt presupune să treacă printr-un sat, Boscheni, unde încă mai sunt în vigoare legi medievale, oamenii trăiesc după regulile lor și încă mai țin oameni în robie.

Culmea, la partea asta l-au crezut toți, inclusiv ziariștii, care mai auziseră de astfel de sate în România unde în secolul XXI încă se practică sclavia și l-au privit acuzator pe primar. Cum de nu a spus și detaliul ăsta, cât de mare este incompetența și indolența administrației sale? Cum poți să ai așa ceva într-o țară care se pretinde civilizată? Iar primarul le-a zis să-l întrebe pe italian cum e treaba cu robia, dacă în secolul XXI mai e posibil ca într-o țară civilizată, una de G7 chiar, să ai oameni legați de câte o glie să aibă grijă de un bătrân, să doarmă cu el, să trăiască acolo, să fie supravegheați tot timpul să nu dea un telefon și să aibă voie să iasă din casa aia doar câteva ore, duminica. Și după ce explică el cum se întâmplă asta în civilizata țară Italia o să povestească și el cum și de ce se întâmplă asta într-un sat de munte unde curentul electric e încă o noutate.

Iar cocalarul italian de viță nobilă a înghițit în sec și a zis că el nu practică așa ceva, iar femeia care a avut grijă de bunică-su a fost plătită în mâncare și câteva sute de euro și oricum soră-sa aia care e în pușcărie o angajase, ea știa cum e treaba.