Cartierul General

Amintiri cu cafele

Taică-miu are un ritual de dimineaţă: două ţigări şi o cafea tare, la ibric. A lucrat vreo 15 ani într-o uzină de stat, n-a fost în stare să fure nimic de-acolo. Singura chestie care şi-a permis-o a fost să-şi facă un ibric de cafea.

Puteai să-i ceri orice numai să nu atentezi ultimele două ţigări pentru cafeaua de dimineaţă: ălea erau sfinte. Având neamuri în Israel, cafea relativ bună aveam tot timpul, câteodată de-aia cu cardamon, specifică Orientului Apropiat.

Majoritatea vecinilor mei erau unguri. Ştiam neinmomo, neintoto, micinas şi kosonom (habar n-am cum se scriu) înainte să ştiu cum se zice mamaie. Casele ungurilor braşoveni miroseau tot timpul a cafea, cafea boabe sau cafea proaspăt râşnită. Şi ăştia făceau nişte cafele bestiale, la ibric, cu zaţ exact cât trebuie, având grijă să pună ibricul pe o plită, să nu cumva să-l ardă flacăra de aragaz. Mergeam la tanti Roji sau madam Toth în vizită doar ca să stau în mirosul ăla mişto de cafea.

În urmă cu vreo câţiva ani am fost să văd un sistem de distribuţie pe orizontală a agentului termic, era o conferinţă de presă pe care CET Braşov o organizase în casa unei tanti. Habar n-aveam cum o cheamă şi ce hram poartă dar mi-am dat seama de cum am intrat în casă. “Doamnă, sunteţi cumva unguroaică?” Tanti s-a blocat un pic “Da, cum v-aţi dat seama că n-am accent deloc”. “Nu ăla doamnă, ăla nu se simte. E cafeaua”.

Interesant e că singurii unguri care nu prea le au cu cafeaua sunt cei de la UDMR Braşov. De fiecare dată când mă duceam la conferinţă de presă acolo nu trosnea a cafea aşa cum mă aşteptam. Poate pentru că o făceau la filtru.