În aceste vremuri nesigure călătorim prin viață apăsați de întrebări esențiale. Vom scăpa cu bine din toate acestea? Vom avea un guvern stabil capabil să facă reformele necesare pentru progresul țării? Avem voie să bem după a șaptea doză de vaccin? Există pericolul ca Iisus Cristos să a) existe și b) să se întoarcă pe pământ și să facă o criză de nervi: „Băi, ce-ați făcut aici? V-am dat niște instrucțiuni simple, Dumnezeule mare, uite cum ați făcut planeta, e ca la porci. Prost e ăla care vă mai mântuiește vreodată, vă jur, mai bine mă duc să salvez urșii panda roșii”.
Și serios, cine nu l-ar înțelege, dacă ar fi tu în locul Lui pe cine ai mântui: pe Rareș Bogdan sau acest ursuleț?
Dar adevărata întrebare, cea care ne apasă cel mai mult, care e pe buzele tuturor și nu ne dă pace este cea din titlu! De când am redevenit celebru în marea Agoră a ideilor am aproape săptămânal o manifestație Pussy Riot la intrare în bloc când vin de la birt în care femei cu sânii goi și pancarte urlă la mine „Eftimie, explică-ne dacă filmul ăla e bun sau nu”. După care aruncă cu chiloțeii lor în mine. Un fan nebun chiar m-a amenințat că va trece la represalii și a trecut, efectiv m-am trezit fără un capac de roată la mașină. Ce altă explicație poate fi pentru cineva care fură un capac de roată vechi de 12 ani de la un Pejo 107? (și nu, n-a căzut, ca să cadă trebuie să circul cu ea și nu prea fac gestul, că mai am un Ford Focus)
Dar ceea ce m-a rupt cu adevărat au fost ultimele cuvinte ale unui copil cu Covid aflat la ATI, bolnav și de leucemie, care a zis „mai am o singură dorință înainte să plec, să vă vaccinați și să-mi spuneți dacă filmul ăla e cât de cât OK”.
Așa că am zis să-mi încalc jurământul făcut când am intrat în masonerie și să explic exact despre ce e vorba. Pentru că acum, la 33 de ani de la Revoluție și 23 de ani de la acest film românii trebuie să știe! Va fi o explicație scurtă, așa cum am obișnuit deja pe toată lumea. Vezi chestia aia de sus, care arată timpul de citire? Ei, aia e o estimare destul de corectă pentru cât o să dureze să citești toată treaba asta. Puțin, zic, cât un episod pe Netflix. Dar dacă ți-e lene, nicio problemă, îți dau răspunsul de pe acum: Nu. A, și cunosc, cel puțin din isteriile recente, că publicul se pricepe la cinefilie, de-aia o să dau numai detalii pentru avansați pe care le știe orice blogăr sau Andrei Gorzo. Totodată, toți cei care au zis că „Colectiv” e un documentar bun n-ar trebui să se mai pronunțe pe filme vreo 5 ani.
Ce este al 13-lea războinic?
Este un film făcut de John McTiernan după o carte a lui Michael Crichton cu Antonio Banderas în rolul principal. Este pe lista celor mai mari dezastre la box-office din toate timpurile, pe podium , ceea ce e ciudat, având în vedere că ăia care l-au făcut sunt, amândoi, niște boși în felul lor, mai ales în lumea filmului. Ai zice că e o rețetă perfectă.
Din păcate, ce reține majoritatea lumii din filmul ăsta e că era Banderas în el și că vikingii se spălau toți în același lighean, suflau mucii în el și apoi beau apa.
Cine naiba ar scrie asemenea mizerie despre vikingi, n-ai văzut serialul ăla pe History, cât de mișto erau? Nu știi că sensul orginal al cuvântului sâmbătă în limbile scandinave (laurdag / lørdag / lördag) era chiar „ziua de spălat” că se spălau mai des decât restul europenilor. În fine, vest-europenii, care erau cei mai nespălați albi din lume. Ăia și-acuma au obiceiul să intre încălțați în casă. Ei erau ăia care în evul mediu se spălau de două ori pe an, ba chiar mai rar, după cum explică și Anjin san în Shogun.
Ei bine, vikingii sunt de mai multe feluri, iar ăștia pe care-i întâlnește Banderas sunt vikingi din neamul „Rus”, adică strămoșii rușilor. Bănuiesc că știai că rușii sunt vikingi, da, nu doar danezii, norvegienii și suedejii.
Descrierea despre cât de nespălați și barbari erau rușii aparține călătorului arab Ahmad ibn Fadlan care în secolul X a întreprins o misiune diplomatică prin nordul Mării Negre, din partea califului abbasid Al Muqtaquir din Bagdad către regele bulgarilor de pe Volga. În excursia sa dă de ruși și îi descrie destul de urât. Citatul e folosit de fiecare dată când vrem să-i jignim pe ăia, uite traducerea în română conform istoricului George Damian.
Sunt cele mai murdare creaturi ale lui Allah: nu se spală după ce merg la umblătoare şi nici după ce se împreunează cu femeile, nici măcar nu îşi spală mâinile după ce mânăncă. Într-adevăr sunt precum măgarii sălbatici”.
Câte unul se împreunează cu sclava sa în vreme ce tovarăşii săi se uită la el. Uneori fac treaba asta în grup, fiecare în faţa celuilalt. Într-adevăr uneori se întâmplă ca un negustor să vină să cumpere o sclavă de la unul din ei, iar acesta tocmai să se împreuneze cu ea, iar rusul nu o va lăsa pe sclavă până ce nu îşi va fi potolit nevoia.
Și citatul care ne interesează, ce apare și în film:
În fiecare zi, o sclavă vine dimineaţa cu un lighean cu apă pe care îl dă stăpânului său. El îşi spală mâinile, faţa şi părul în apă, îşi udă pieptenul şi se piaptănă, îşi suflă nasul şi scuipă în lighean. Nu e nici o murdărie pe care să nu o facă în această apă. Când nu mai are nevoie, sclava duce ligheanul celui de lângă el, iar acesta face toate cele făcute de tovarăşul său. Sclava duce ligheanul de la unul la celălalt până când trece pe la toţi cei din casă, şi fiecare dintre ei îşi suflă nasul şi scuipă în apa cu care se spală pe faţă şi pe păr.
A, și ca să fim siguri că sunt ruși, e și bucata asta:
Sunt dependenţi de alcool, pe care îl beau zi şi noapte. Câte unul dintre ei moare cu cupa în mână.
Iar dacă încearcă cineva să facă pe nebunul pe-aici prin țară vă dau o veste proastă, genetic vorbim și românii sunt ruși, foarte mulți dintre ei, de-aia prin Moldova o să întâlnești foarte mulți oameni blonzi și bețivi. Deci dacă-ți plac vikingii, uită-te la moldoveni. Până și Ștefan cel Mare era blond, violent și bețiv. Știu că am participat și eu la un studiu de-ăsta genetic pe haplogrupuri, aparent fac parte dintr-o populație de pistruiați care au migrat de prin Islanda, sudul Norvegiei și Nordul Scoției înspre est. Ceea ce înseamnă că sigur am avut un strămoș care târa mucii printr-un lighean pe-aici pe undeva și făcea orgii cu sclavele în aplauzele colegilor. Vreau să-mi cer scuze tuturor sclavilor violați din istorie în numele lui pentru că m-am născut alb cu muci privilege.
Michael Crichton a scris „Eaters of the Dead” care stă la baza filmului A13R bazându-se pe jurnalele lui Ahmad ibn Fadlan ca să facă o interpretare modernă a mitului lui Beowulf. Doar că atunci când a apărut cartea era la modă să-i urăști pe ruși și uite-așa au devenit citatele alea populare în vreme.
Dar și acum e la modă să-i urăști pe ruși, nu-i așa, nu asta spune propaganda de stat? Oficial țara noastră are o atitudine de „tu-i în gură pe ruși” că nu țin minte ca vreun președinte de-al nostru recent să facă vreo vizită pe la ei. Măcar să-i întrebe dacă vor să ne invadeze sau nu, să deschidem niște discuții bilaterale altele în afară de „Și tezauru’, da tezauru’, tezauru’ când ni-l dați?”. Și nu poți să zici nimic de bine de ei, că ții cu rușii. Iar Putin, diktatorul, e nasol! Dar, știi ceva, rublele n-au miros și pot fi schimbate la casa de schimb valutar.
Iar John McTiernan, regizorul parțial al A13R chiar a făcut filme în care ținea cu rușii, pe bune, finanțate chiar de statul american. Uite aici:
Vânătoarea lui Octombrie Roșu
Bănuiesc că nu e o surpriză că și statele democratice finanțează filme de la buget, e argumentul pe care-l aduc tot timpul cineaștii noștri când vor să facă milogeală următorul Moromeții cu avort. SUA face asta de foarte mult timp, doar că o face cumva eficient. În timp ce la noi sunt finanțate filme în care ne lăudăm cât de proști, urâți și handicapați suntem - de dragul artei, firește, la americani se finanțează doar filmele în care ei dau bine. Și nu dau afacerea asta pe mâna oricărui Cristi câștigător de festival de Cannes, ci pe mâna unor oameni competenți, că băieții lor nu-s epuizați de la malahie ca artiștii noștri.
Așa că la finalul anilor ‘80 unul din cei mai meseriași regizori de filme de acțiune a primit bani să facă „The Hunt for Red October”, un thriller bazat pe o carte a lui Tom Clancy. E cu submarine și băieții de la Marina Americană au avut grijă să perieze frumos scenariul, pe ici pe colo, în părțile esențiale, astfel încât să dea ei bine pentru public. Ideea era să fie la fel de eficient ca Top Gun, alt film de propagandă american finanțat de armată, care a avut un impact enorm la încorporări. Că la americani nu era obligatorie armata pe-atunci, te duceai că era cool. Și-apropo, bănuiesc că știi că mai toate filmele lui Michael Bay au și ceva sprijin de la armată de-aia acolo apar tot timpul soldați americani exemplar de bine pregătiți.
Boomerii și milenialii români susțin că au văzut „The Hunt for Red October”, poți să-i întrebi, că sigur vor spune asta. De fapt tot ce țin minte este vocea lui Cotimanis care strigă bubuitor „Alec Balduin! Șan Conăriii!!! De la 20.30 la ProTV”. Dar nu l-au văzut, sau poate l-au văzut dar n-au reținut mai nimic din el în afară de trailer.
Că altfel ar ști că primul om omorât în filmul ăla e un kaghebist blonduț cu un început de chelie pe nume Putin. După ce a fost reglat scenariul de oamenii de la US Navy, McTiernan face ce știe el mai bine, și practic ajungi să ții cu rușii în filmul ăla. În afară de vreo doi inși, cam toți sunt pozitivi. Americanii n-au norocul ăsta, dimpotrivă, vreo câțiva generali americani sunt făcuți cam de rahat. Poate mesajul e că rușii sunt ok odată ce scăpăm de Putin, habar n-am.
Filmul a fost un succes de box-office, că McTiernan știe ce face. Omul stăpânea, în vremea aia, destul de bine subiectul cinema, avusese niște succesuri. Uite un exemplu: la începutul filmului, rușii vorbesc în rusă, americanii în americană. Cam greu să ții filmul așa, cu subtitrări, că publicul merge la cinema să primească mură-n gură, nu să citească. Și-atunci e o secvență, chiar aia cu Putin, în care ăsta citește dintr-o carte despre Apocalipsă (știi cartea, are un „t” pe ea) și pe măsură ce vorbește camera se apropie de buzele lui până ajunge la cuvântul „Armaghedon”. Care e un cuvânt de-ăsta, pe care-l înțelegem și noi, și americanii și rușii. Apoi camera se depărtează și toți rușii vorbesc în engleză aproape tot restul filmului, să înțeleagă publicul ce zice. Practic a făcut o fentă cinematografică, doar ca să-i aducă pe toți la un loc. O chestie similară încearcă și în A13R, dar nu-i iese așa de bine.
Povestea e că unul din cei mai redutabili căpitani de submarine sovietici, domnul Marko Ramius, care era lituanian de fapt, decide să dezerteze cu cel mai modern submarin al armatei URSS către SUA. Rușii ar vrea să-l distrugă să nu ajungă ăsta cu secretele cum a ajuns Viktor Belenko cu Mig-25-ul în Japonia (presupun că asta a fost și inspirația cărții scrise de Tom Clancy pe care se bazează filmul), iar americanii vor să-l distrugă pentru că nu sunt convinși că nu vrea să pornească un atac nuclear. Intră în scenă analistul CIA Tom Clancy, interpretat de Alec Baldwin, care-l știe pe acest Ramius și crede varianta cu dezertarea. Îi mai avem pe James Earl Jones în rolul unui șef CIA, Sam Neil în rolul adjunctului de pe submarin, pe Tim Curry în rolul unui om care pare cam trădător și pe Stellan Skarsgård în rolul lui Stellan Skarsgård.
Încă o paranteză, eu cred că istericalele cu Covid nu se vor termina până când toată planeta nu va fi de acord că John Krasinski - cel care-l interpretează acum pe Jack Ryan într-un serial trist pe Amazon - este cel mai tern mascul din lume.
Filmul în schimb e okeiuț, e un thriller ca pe vremuri, te ține un pic cu sufletul la gură și, ca orice film bun, nu conține femei. Adică singurul personaj femeie de doamna doctor Beverly Crusher, care apare pentru 2 secunde în film (actrița plecase din Star Trek un sezon să facă cinema mare și cam cu asta s-a ales, apropo). Practic n-ai mai putea face așa ceva în zilele noastre.
A, și ca să știi că e un film de McThiernan, avem imaginea cu Alec Baldwin mergând de-a bușilea pe o pasarelă făcând glume ca John McClane. Sau invers.
De la Nomads la Predator
Dar cum a ajuns ăsta să facă de-astea? Ei bine, omul a debutat cu un film cu buget redus numit „Nomads” care este, întâmplător, și primul film în care Pierce Brosnan este personajul principal. Care, un antropolog francez mutat de curând Los Angeles, moare în primele cinci minute. Dar doctorița care îl trata devine, cumva, posedată de spritul său și începe să aibă vedenii, așa că restul filmului e un fel de flash-back/delir al doamnei care trăiește aventurile lui Pierce Brosnan. Acesta, după ce studiase ani de zile triburi de nomazi prin țările unde au așa ceva, descoperă nomazi în Los Angeles, oameni care nu locuiesc în case, se plimbă zi și noapte, you know, boschetari. Doar că ăștia sunt cumva și criminali și magici și ajung să-l bântuiască și pe el.
Filmul un fel de horror/thriller/fantasy despre care se poate spune „măcar e ceva diferit”. Principala boală pe care o văd la el e muzica aia rock generic de anii ‘80, rahatul ăla care în zilele noastre are ca echivalent trap-ul sau alt gen de-ăsta muzical de oameni fără talent. Altfel e filmat bine și interesant, camera nu stă în loc, are ceva momente de tensiune, dar și unele de plictiseală atroce.
Roger Ebert, un om care se pricepe la filme aparent - pentru că e plină wikipedia de părerea lui - a zis că e un film de rahat și că n-a înțeles nimic din el. Nici pe Rotten Tomatoes nu stă prea bine (30%), adică e sub Zootopia (98%), un film cu animale pe care nu l-am văzut și nici nu intenționez vreodată să-l văd întrucât presupun că e o capodoperă cinematografică pe care n-o pot percepe cu ochii mei de neofit.
Totuși, nu doar Ebert s-a uitat la filmul ăla ci și unul din cei mai inteligenți oameni din Hollywood, mă refer, firește, la Arnold Schwarzenegger. Acesta tocmai venea după succesul obținut într-unul din cele mai bune filme ale tuturor timpurilor, respectiv Commando, tradus în România drept „Commando pentru fiica mea”. Orice millenial care nu a văzut filmul acesta este mai sărac sufletește și cinematografic decât restul.
Deștepții de producători de la Hollywood ce s-au gândit: „Băi, Arnold, după ce ai omorât sute de oameni în junglă și pe insula unui terorist, ce-ai zice să faci același lucru, dar să fie un extraterestru pe care-l omori în junglă”. Conform lui Arnold, s-a uitat la scenariu și-a zis, „boss, e interesant, dar nu ar fi mai fain să nu fiu doar eu ci o echipă întreagă?”. Și scenariul ăla, care circula de ceva vreme prin studiouri a fost modificat cât să fie o echipă întreagă. După care l-au chemat și pe Shane Black să le dea niște replici mai interesante decât ce ar vorbi niște oameni plini de steorizi în mod normal.
Poate ai impresia că zic la mișto că Arnold e deștept. Nope, pe omul ăla chiar îl duce capul. Când a filmat Total Recall (unul din cele mai bune filme SF făcute vreodată, apropo), el a fost cel care i-a sugerat lui Paul Verhoeven ca personajul său să lucreze în construcții, ca să existe o explicație în film de ce e așa de musculos. De-aia avem secvența relativ inutilă cu Arnold dând la pickhammer pe șantier.
E, în cazul filmului ăsta, dacă e să-l credem pe cuvânt și pe ce-a scris în autobiografia sa, el a fost cel care a venit cu ideea: „Băi, hai să-l luăm regizor pe John McTiernan, că am văzut eu un film făcut de el și știe să facă treabă mișto cu bani puțin”.
Și astfel, cetitoriule, întreaga cultură și civilizație a fost îmbunătățită cu una din cele mai superbe saluturi bărbătești din istoria omenirii.
Evident că filmul de care vorbesc este Predator. La vremea respectivă critica de film a considerat că este un film prost, dar băiatul nostru Ebert a fost impresionat totuși de efectele speciale că atâta a priceput și el. Dar măcar a recunoscut că filmul livrează ce a promis.
Ce trebuie remarcat la filmul ăla e că pare, la început, un fel de comando, băieții se duc să facă ceva misiune în junglă, abia după ce măcelăresc fără probleme un sat de dușmani și vor să se întoarcă acasă situația devine complicată, că dau de un alt cetățean al galaxiei care practica același sport, gen vânătoarea de ființe cumva inferioare lui. Mie mi s-a părut că și fac mișto un pic de seria Rambo și știind că Arnold și-a petrecut mult timp din viață trolându-l pe Stallone, tind să cred că e și asta pe-acolo.
Iarăși un film care nu s-ar putea face în zilele noastre pentru că nu conține decât o femeie care, din ce mai țin minte eu, nu are nimic de zis și e trimisă la elicopter care, probabil, e o metaforă pentru bucătărie. Ce vreau să zic e că pe vremea aia când voia cineva să facă un film nu trebuia să-l trimită spre aprobare la secretarul cu propaganda, îl făceau cum credeau ei că se potrivește mai bine. Și în cazul respectiv se potriveau băieți cu bicepși și mitraliere.
Ca idee, deși toată lumea face gât, eu cred că și Predator 2 e un film bun, îmi lasă impresia că e ultimul film de tip „80’s movie” făcut. Cu Danny Glover care e, ca de obicei, too old for this shit și care ne prezintă, cumva un om fără puterea steroizilor luptându-se cu un predator într-un cadru diferit. Indiferent de ce zic fanii zombie, îmi place, e bun și e, practic, singurul alt film bun din serie.
Predator a fost făcut cu un buget de 15 milioane de dolari și a făcut 12 milioane în primul weekend la box-office. În anul ăla a fost depășit la vânzări doar de Beverly Hills Cop 2.
Și de la Die Hard la Last Action Hero
Fără îndoială că filmul care a cimentat reputația lui McTiernan de „face treabă bună cu bani puțini” și „șefu’ la filme de acțiune” este Die Hard - Greu de Ucis.
Ce se poate spune despre filmul ăsta ce nu s-a spus până acum? În principiu, că a terminat cariera actoricească a lui Bruce Willis, care, de-atunci încolo, n-a mai interpretat alt rol decât al lui McClane, ori în seria care a devenit tot mai bizară, ori în alte filme. Excepțiile ar fi 12 Monkeys și Pulp Fiction, ceea ce înseamnă că doar regizori magici ca Terry Gilliam sau Tarantino pot scoate altceva din el.
Filmul ăla e atât de tare încât a lansat ProTV-ul în România. Da, știu, bla bla, Andreea Esca, nimeni n-a dat pe ProTV pentru ea. A dat pentru „Greu de ucis”, cel mai bun film de Crăciun evăr. A, și l-a lansat în lumea mare pe Alan Rickman pe care tinerii îl cunosc ca profesorul Severus Plesneală din seria Harry Potter.
Secretul din spatele lui este că, în esență, nu este un film de acțiune. Este un hard boiled, un noir împachetat în așa fel încât să-l digere și omul de rând. Care-i faza? În genul ăsta de povești există două moduri de a construi personajul. O variantă e să-l faci de la început deștept, frumos, puternic și invulnerabil, gen Hercule. Întrucât nu are niciun motiv să acționeze, genul ăsta de personaj e pus pe treabă prin omorârea unei rude la care ține foarte mult. Hercule este păcălit de Hera să-și omoare copiii, Batman își vede părinții omorâți, dar același lucru îl motivează inclusiv pe Tarzan, care devine regele maimuțelor abia după ce o gorilă omoară pe Kala, mama sa maimuță adoptivă iar Ahile pentru că cineva i-a omorât iubitul. În general tipul ăsta de erou primește puterile de a învinge răul de la început, trebuie doar motivat cumva. Cea mai infantilă formă de reprezentare a acestui tip de erou este Spiderman, care e tânăr, frumos, deștept și primește super-puteri că l-a mușcat un paianjăn. În ultimele ecranizări are și costum de nanoboți care poate face absolut orice, un super-miliardar care-l protejează (sau cel mai puternic vrăjitor al lumii) și vreo câteva puștoaice super-bune care-s moarte după el.
Cu cât știi mai puțin despre viață cu atât empatizezi mai mult cu genul ăsta de erou. De-aia „Legendele Olimpului” e o carte pentru copii și pijamalele cu Spiderman nu prea se găsesc pentru adulți.
E, adulții au nevoie de alt tip de erou, care arată și comportă cât de cât ca ei. Unul mai aproape de realitate, mai credibil. În cărțile alea cu detectivi „hard boiled” de la începutul secolului trecut din US, personajele principale erau niște băieți cât de cât normali. Majoritatea erau urâți și săraci. Sam Spade era cam rupt în cur când vine oferta să găsească „Șoimul maltez”. Phillip Marlowe era mai tot timpul plin de datorii. Până și actorul care i-a interpretat pe amândoi era, să fim sinceri, urât cu spume. Și pitic. Erau șanse ca eroul să câștige la final, dar nu te puteai baza pe asta, iar dacă o făcea sigur nu prin super-puteri sau Deus ex machina, ci mai degrabă prin viclenie și un pic de noroc. Și, de obicei, după ce trece euforia e harcea-parcea la final. Orice adult treaz care a fost odată într-o situație limită și a ieșit învingător știe senzația asta.
În epoca în care a apărut Die Hard, eroii filmelor de acțiune erau cam ca Hercule, niște personaje semi-invulnerabile. În același an Rambo câștiga de unul singur războiul din Afganistan cu arc și săgeți și se vindeca de rană e explozie tăind un glonț cu cuțitul să-și dea cu praf de pușcă în rană.
McClane în schimb arăta ca un instalator și părea la fel de capabil de scene de acțiune ca unul. Dealtfel nici nu-i iese aproape nicio scenă de acțiune, nicio cascadorie. A, și pentru că directorul de imagine Jan de Bont a filmat de parcă ar fi fost un film noir (a și precizat asta) te uitai la film cu senzația că s-ar putea să nu supraviețuiască până la final. De-aia Die Hard e interesant în timp ce Die Hard ăla în care Bruce Willis aruncă cu o mașină de poliție într-un elicopter nu.
Pe de altă parte, când a fost lansat n-a fost nici mare succes de box-office (gen, a luat bătaie de la Crocodile Dundee 2, Twins sau prostia aia de Big cu Tom Hanks). Dar și-a scos banii, cu toate că Ebert și alții au zis că e film prost, singurul care a primit laude fiind Rickman pentru rolul Hans Gruber. Însă, per ansamblu, lumea s-a prins că McTiernan știe să facă filme de acțiune, a făcut din Bruce Willis un erou de filme de acțiune, adică dintr-un ratat oarecare (cam ăsta era rolul lui în Moonlighting - Maddie și David la ProTV) un boss. Mișteaux.
Și-uite așa, la începutul anilor ‘90 John McTiernan era pe val, era boss-ul boșilor, reinventase thrilerele și filmele de acțiune și, cumva, nu știu de ce, s-a gândit că ar fi interesant să facă un fel de film de aventuri. Și în 1992 face Medicine Man, care e primul său eșec glorios.
Medicine Man e povestea unui doctor care stă în jungla amazoniană printre sălbatici și descoperă leacul pentru cancer. Gen, pentru toate cancerele. Viața sa este întreruptă de venirea unei asistente mai tinere de la ăia care-i finanțează cercetările și de-aici, romanță, aventuri, treabă.
Rețeta, în sine, e foarte veche, practic primul Tarzan este despre asta. În anii ‘80 au rupt filmele „Romancing the Stone” - „Idilă pentru o piatră prețioasă” și sequelul, „Jewel of the Nile”. E atât de cunoscut încât nu trebuie să te fi uitat la el, uite, pun afișul și o să știi exact despre ce e vorba în film.
Este același film ca și The Mummy, cel cu Brendan Fraser sau Indiana Jones: Raiders of the Lost Ark. McTiernan a spus că filmul a fost un eșec pentru că a fost promovat ca film de acțiune nu ca un adventure/romance, dar nu cred că e vorba de asta. E altceva acolo.
În primul rând în genul ăsta de povești eroul este un tip cât de cât tânăr sau în floarea vârstei, hai un maxim 45 de ani. Michael Douglas avea 41 de ani în perioada în care a făcut Romancing the Stone, încă putea sta cu pieptul dezgolit. Sean Connery, care-l interpretează pe Medicine Man avea 62 și cam atârnau pantalonii pe el. Ca fost culturist, cum să zic, nu prea trecuse pe la sală. Apoi actrița din rolul principal era enervantă. Nu că ar fi ea slabă, cu câțiva ani înainte fusese nominalizată la Oscar pentru rolul din Goodfellas apoi o mai știm ca fiind psiholoaga lui Tony Soprano. Nu, am impresia, și acolo se vede pentru prima oară în mod evident, că McTiernan evita femeile în filme pentru că nu știa să lucreze cu ele. Sigur, poate face dintr-un bărbat ceva interesant, nu poate face un personaj feminin puternic sau bun. Și nu pentru că e misogin, nu se vede așa ceva în filmele lui, pur și simplu nu știe și nu poate. La fel cum Alexander Nanău nu știe și nu poate face un documentar. Simplu. Trebuie și talent pentru așa ceva.
Și știm cu toții cine poate face asta și cine-i bossul pe domeniu: James Cameron. Aproape fără excepție toate personajele femei din filmele lui Cameron sunt bune sau foarte bune.
Dezamăgit, enervat și sub presiunea de a face un film de acțiune, că pentru aia-l știa lumea, McTiernan se cuplează din nou cu Shane Black și Schwartzenegger și face, poate, cel mai bun film al său: The last action hero.
În care o să afli că Deadpool e cel mai modest film de gen
Deadpool, pentru cine nu știe, e un film standard cu super-eroi de benzi desenate cu singura diferență că personajul principal pretinde că nu e așa ceva și vorbește cu publicul, dându-și seama, din când în când, că joacă într-un film. L-am văzut o singură dată și reacția a fost „meh” mai ales că trei sferturi din glume erau cam obosite. „Comedia” în filmul ăla e obținută din „hai să aruncăm 100 de glume pe minut să vedem ce prinde”. Mi-a luat vreo câțiva ani și vreo două secvențe din Deadpool 2 să-mi dau seama ce nu-mi place: nu îmi este adresat. E pentru copii de 12 ani care râd la glumele alea și pricep din „meta” și „subversiv” comentarii de-astea directe făcute de ăla.
Ei, The last action hero este cam același tip de film, doar că e făcut de un scenarist bun și are în rolul principal un actor mai deștept și cu mai multă carismă. Care, neavând atâtea complexe de inferioritate că e un actoraș de mâna a doua, nu simte nevoia să arunce glume încontinuu să pară simpatic.
Pe scurt un copil care se uită la filme de acțiune (echivalentul filmelor cu eroi de bandă desenată din filmele astea) ajunge într-unul din ele cu ajutorul unui bilet de cinema magic. Ocazie să facă mișto de toate stereotipiile din filmele de gen în general și de Arnold în special. Atenție, nu de personajul interpretat de el, Jack Slater, ci de Arnold însuși. Care a zis că ăsta a fost cel mai mișto scenariu pe care l-a citit vreodată. Și care a fost, pentru prima oară, și producătorul filmului, deci putea să oprească așa ceva. Se face mișto de invulnerabilitatea eroului principal, de faptul că poartă aceleași haine, de faptul că Arnold mereu zice „I’ll be back”, de faptul că politicienii sunt de rahat și ăia care se bagă în politică la fel (cu vreo câțiva ani înainte ca Schwartzy să facă gestul), de eroul negativ care explică planul, tot.
Cam ca-n Deadpool, cu diferența că nu o face cu tonul ăla superior al lui Ryan Reynolds care, de-atunci, n-a mai putut juca alt rol, e Deadpool în toate filmele. A, și ar mai fi diferența că acolo personajul negativ nu e retardat (e interpretat de Charles Dance, totuși), se prinde de faza cu biletul și evadează în lumea reală. Alta e miza când toată lumea e meta, nu doar eroul principal. A, și fac toate astea fără să se uite la cameră, fără să fie super-evidenți când sparg „al patrulea zid” și tot așa.
Dealtfel, după ăsta, Shane Black a mai făcut un film subversiv și meta la adresa filmelor polițiste/noir, Kiss Kiss Bang Bang, filmul lui de debut care este, în același timp, cel mai bun film al lui, cel mai bun al lui Robert Downey jr. și poate cel mai bun al lui Val Kilmer, dacă nu ar fi existat Top Secret sau The Doors. Și e tot „R”. Ăsta e filmul care se crede Deadpool când se masturbează. Pe bune, dacă vrei să vezi ceva mișto, măcar uită-te la KKBB.
Cu toate astea, The last action hero a fost un semi-eșec, din mai multe motive. Unul dintre ele e că au făcut mișto mai de toată lumea, de la actori, la producători, la spectatorii care halesc de-astea (personificați printr-un copil de vreo 12 ani) și inclusiv de ăia care se cred deștepți și se prind că e vorba de un film deci mizele nu sunt așa de mari (reprezentați prin același copil de 12 ani). Până și faza că Deus-ex-ul din film care-l salvează pe erou este Moartea însăși e cam obraznică.
A, și l-au lansat la o săptămână după Jurassic Park, în aceeași săptămână cu Slepless în Seattle, deci și-au luat-o pe coajă sever.
Arnold a declarat că după filmul ăsta s-a prins că se apropie de sfârșit cariera lui de actor, iar McTiernan a înțeles că lumea nu înțelege și nu vrea de la el ceva mai deștept așa că s-a apucat și a făcut un nou film de acțiune cu aceeași rețetă, cu nimic nou sau interesant, care s-a numit „Die Hard with a Vengeance”. Și ăsta a fost cel mai mare succes la box-office-ul american în 1995.
Deci cam ăsta era McTiernan când s-a apucat să facă „Al 13-lea războinic”. Ai fi zis că va rupe. Mai ales că era după o carte de Michael Crichton, poate cea mai bună a lui. Și-acum, tot pentru punerea în context, trebuie să povestim și cine e Crichton, că nu e doar „ăla cu Jurassic Park”.
Un scriitor de nota 7
Michael Crichton a fost unul din cei mai bo$$i scriitori de SF ai generației sale și nu prea se vorbește de el pentru că nu a câștigat premiile alea bune de SF, Hugo, Nebula etc. Pe de altă parte, premiile alea s-au dat și lui Kim Stanley Robinson pentru trilogia Marte, deci chiar nu au nicio valoare. Lui Van Voght i-au dat unul pentru că i-a șantajat Harlan Ellison. Îs cam ca premiile România literară, nu-i așa că-i știi pe scriitorii ăia?
Este un animal destul de ciudat în domeniu, în sensul că nu prea se încadra stereotipului de scriitor de SF, adică un fel de ratat. Omul era și frumos, și deștept, și înalt, și bogat și a ajuns și să regizeze filme făcute după cărțile lui.
Aparent Crichton a vrut de mic să se facă scriitor, gen pe la 14 ani avea deja o povestioară publicată în New York Times. La facultate la Harvard era la „litere” ca să zicem așa și bănuia că are un profesor mai tâmpit, cam ca Istodor așa, care-i tot dădea note mici și-i spunea că nu știe să scrie. Drept urmare la un moment dat i-a predat un eseu scris de George Orwell și tot a luat un fel de 7 pe el (B-). S-a enervat atât de tare încât și-a schimbat „major”-ul în bio-antropologie și apoi s-a băgat serios pe medicină, tot la Harvard. Iar în perioada asta s-a apucat să scrie cărți sub pseudonim.
Practic, Crichton este un fel de Sebastian A. Corn, că și ăla e medic, cu două mici diferențe. Chirculescu al nostru n-a intrat pe lista celor mai frumoși oameni din lume și a vândut mai puțin de 200 de milioane de cărți. Din fericire pentru noi, fanii genului, Crichton n-a practicat medicina în mod serios niciodată, dându-și seama că cel mai mult îi place să scrie.
Și a scris vreo câteva cărți sub pseudonim, ba chiar și o analiză asupra SF-ului din vremea lui (pe care lumea a perceput-o ca o critică la adresa Slaughterhouse Five a lui Vonnegut, deși nu este) în care spune două chestii pe care le știa mai toată lumea deși nimeni nu vrea să le observe. Prima, că SF-ul din perioada aia era cam de căcat, a doua, că a început să crească după ce niște scriitori s-au apucat un pic de droguri. Ăsta e secretul lui Polichinelle, majoritatea șmecherilor din domeniu folosesc astea pe post de steroizi, de-aia cultura americană a început să domine cam în perioada în care lumea a dat de droguri. Nimeni nu vorbește de dopajul în cultură, doar mai apar pe-aici pe la țară articole despre cum Ion Barbu băga cocaină cum bagă Bobonete mici.
În fine, după ce și-a făcut mâna și o mulțime de prieteni cu dezvăluirile alea, Crichton dă lovitura cu prima carte scrisă cu numele său adevărat.
Germenul Andromeda
Asta este în același timp cea mai actuală carte a lui și cea mai SF. Actuală pentru că discută despre pericolul unui virus necunoscut adus din ceruri de americani care încercau să facă o bombă biologică, că pe-atunci nu se externalizase genul ăsta de afacere în China. Foarte SF pentru că, în lumea ideală în care se petrece asta, același guvern american angajase niște oameni de știință să pună la punct o bază și un protocol pentru exact tipul ăsta de evenimente: scapă virusul din laborator sau din satelit, ce facem, cum procedăm.
Ideea în sine e interesantă, cum că în straturile superioare ale atmosferei ar putea exista încă micro-organisme care s-au adaptat la situația de-acolo, mai ales că, în principiu, oxigenul s-a dovedit un gaz otrăvitor pentru multe specii în istoria lungă a Pământului. Și, tot ca o chestie actuală, virusul ăla începe să sufere mutații odată ce ajunge pe Pământ.
Partea și mai faină e că aproape imediat cartea a fost adaptată într-un film și, cât noroc să ai, regizorul era Robert Wise. Adică unul care câștigase vreo două Oscaruri ca regizor (pentru muzicaluri, ce-i drept) dar fusese și nominalizat pentru „best film editing” pentru Citizen Kane. Și ăla chiar reușeste să facă un film interesant, experimentând cu split-screenurile ceea ce-i dă cumva o aromă de documentar, dar fără să te scoată din poveste.
A, și au înlocuit sexul unuia din savanți, au făcut-o femeie, și i-au dat cele mai mișto replici. Și pică bine, că tipa nu e eye candy dimpotrivă, arată mai mult ca Tamara Buciuceanu, adică profesoara Isoscel, dar cu umor. Aparent „Infectious Diseases Society of America” a stabilit că filmul lui Wise este cel mai bun film făcut vreodată pe subiectul „viruși periculoși”.
Cartea a mai fost adaptată și în 2008 într-un mini-serial la care nu s-a uitat nimeni, pentru că ăia care l-au făcut sunt genul de oameni care strigă „hey, science!” fără să priceapă nimic.
A, și are și un fel de sequel publicat după moartea lui Crichton, scris de Daniel H. Wilson, ăla cu Robocalipsa și având în vedere cât de bun e Wilson, asta e cam ca cărțile alea scrise de fiul lui Herbert după moartea lui tac-su.
Roboți
Și că veni vorba de cărți cu roboți, de-alea scrise deștept, nu Robocalipsa, pe la începutul anilor ‘70 Crichton începe să devină foarte interesat de computere și programare, chestie care o să devină aproape obsesivă în scrierile sale mai de SF. A doua carte publicată sub nume propriu este „Terminalul Uman”, despre niște medici care încearcă să-i bage electrozi în cap unui tip care suferă de o formă de epilepsie și să-i controleze crizele cu un micro-computer. Cartea a fost primită cu aplauze de presă care au considerat-o un triller excelent, faza e că, după mine, e cam plicticoasă. De fapt și după Crichton, care a zis că e cea mai proastă chestie scrisă de el vreodată.
Suficient de bună, însă, să influențeze science-fictionul. Nu că „Little Heroes” (Mașinăria Rock and Roll) a lui Norman Spinrad pare cam inspirată din ea, ci că pare mai degrabă un fel de sequel. Asta ca să dau doar un exemplu. S-a făcut și un film „The Terminal Man” care e destul de plicticos și el. A, și studiourile n-au acceptat varianta de scenariu propusă de Crichton, poate de-aia nici n-a mers, mai știi?
Crichton era interesat de făcut filme și a profitat de ocazie când postul american ABC i-a cumpărat drepturile pentru o carte scrisă sub pseudonim. A zis că e de acord, dar vrea el să regizeze. Ăia, cumva strânși cu ușa, au zis „bine, dar scrie altcineva scenariul”. Omul și-a dat seama că e cumva aberant să regizeze un film după o carte a lui cu un scenariu scris de altcineva, dar era prea pornit să facă un film. Și l-a făcut, se numește „Pursuit” și aparent este bunicel, este despre un extremist care vrea să distrugă San Diego (care se pronunță, după cum știe orice cinefil adevărat, San Diago ceea ce în germană înseamnă vagin de balenă). De fapt a ieșit atât de bine încât ăia de la ABC au amânat difuzarea lui până de decembrie să scoată rating cu el.
Despre făcut filme Crichton, care nu are școală de așa ceva, a zis că e ceva ce se învață ușor, cam într-o lună. Cu precizarea că Orson Welles care a zis că se poate învățat în doar patru ore cam exagerează.
Așa, și cu experiența asta în 1973 Michael Crichton scrie și regizează Westworld. Dacă vrei să simți că n-ai realizat nimic în viață până acum închipuie-ți că făcea gestul ăsta la 30 de ani. Și filmul a fost primit cu aplauze de toată lumea, ceea ce e rar.
Povestea, pentru cine n-o știe, e simplă: în 1983 există un parc de distracții numit Delos unde vizitatorii pot experimenta Vestul Sălbatic, Europa Medievală și Roma Antică pe pielea lor. În loc de actori parcul de distracții e populat cu roboți care arată exact ca niște oameni ai acelor vremuri și se comportă ca atare. Doi prieteni ajung în Westworld și experimentează viața pe-acolo, de la împușcături la bagaboante și sunt prinși exact când un fel de virus de calculator se răspândește printre roboți și încep ăștia să-i omoare. Prima parte e chestia interesantă cu roboți, a doua parte e aia cu omorul și cum scapi de un robot care este desfigurat până la nivelul că i se văd circuitele de sub piele. Dacă ți se pare că ai mai văzut filmul ăsta, ei bine, l-ai mai văzut pentru că practic ăsta e filmul din care s-au născut celelalte filme pe care le știi cu roboți ucigași.
A, și este primul film care a folosit imagine procesată digital, pentru acei cinefili care evaluează filmele după „îmi plac efectele speciale”. Pentru a vedea din punctul de vedere al robotului, chestie pe care ai mai văzut-o în filme și în videoclipul „You could be mine” al lui Guns’n’Roses.
Westworld a generat o întreagră franciză, care a culminat cu un serial la HBO, ce a început bine în primul sezon, apoi a început să-și bage capul în cur atât de puternic încât, din ce am auzit despre sezonul 3, practic sunt episoade întregi în care oamenii trag pe nas zgomotos propriile bășini în timp ce lesbiana latinx perfect corect și concret conturată transpiră smirnă.
O carte scrisă la ambiție
Fiind într-un stadiu de boss al boșilor, Crichton, care acum scria filme, regiza, băga cărți după cărți, ajunge să se plictisească. Și aude un amic de-al său care, ca toți ratații din zona literară, venise cu teoria că nimeni nu mai poate citi povești vechi pentru că-s neinteresante. Gen, Beowulf care e o legendă veche germană scrisă în engleza veche. Tipul ăsta de teorii circulă și prin zona noastră și doar pentru că cei care ar putea să-i contrazică răspund cu fetișizarea subiectului. Excepție face fratele Eftimie, care are vreo două povestiri bazate pe povești nemuritoare, le găsești pe-aici prin site.
În fine, cearta cu ăla a escaladat până când Crichton a zis că se poate face o carte interesantă pe subiect dacă e scrisă cum trebuie. Și așa a apărut „Eaters of the Dead” care, din păcate, n-a fost tradusă în română (deși multe alte cărți, mai proaste, ale lui Crichton au fost).
Mie mi se pare cea mai bună carte scrisă de el. Pornește de la jurnalul lui Ahmad ibn Fadlan, dacă mai ții minte de el, am scris la început, și primele trei capitole sunt aproape cuvânt cu cuvânt scrierea arabului. Apoi construiește subiectul mai departe într-o aventură care se transformă în Beowulf. Care poate fi citită și de cineva care nu știe ce-i aia, cum eram eu când am citit-o, nu afectează cu nimic narațiunea. De exemplu pe șeful expediției îl cheamă Buliwyf, dar eu n-am făcut legătura.
Ahmad întâlnește în călătoria sa tot felul de triburi turcice și slave, cum ar fi bulgarii, care pe vremea aia tocmai plângeau după o țară ce o avuseseră în nordul Mării Negre, de vreo câteva ori mai mare decât Bulgaria actuală. Pe drum dă și de bozgori și ține-ți reclamația la CNCD în frîu, cetitorule, că bozgorii sunt altceva față de ce crede pulimea și polițaii ăia numiți politic.
În perioada aia, adică pe la 922, se numeau „bașkiri” și viețuiau prin zona Volgăi, alături de alte triburi maghiare. E o teorie că „bozgor” vine de la „a boscorodi” iar „boscori” erau acești bașkiri. Din confederația aia tribală care a venit înspre Ardeal făceau partea mai multe triburi: „Megyer”, „Onogur”, „Sakay” și „Balqort”. „Ienei”, de exemplu, erau niște bașkiri. Termenul a devenit peiorativ cel mai probabil din cauza lui Carol Robert de Anjou care le-a cerut tuturor supușilor să treacă la creștinism și ăștia, mai dârji, au încercat să rămână musulmani. Era o perioadă cam după cruciade și un motiv să-i înjuri. Dar în niciun caz nu înseamnă „fără țară” sau mai știu eu ce invenții circulă printre bucureșteni. Fadlan zice că cam trebuia să te pregătești să nu te jefuiască, iar dacă vrei să citești mai mult de bozgori uite aici o listă cu toți călătorii care-i menționează și care-i confundă pe toți ungurii cu bașkirii.
Și-n cele din urmă dă de nespălații de ruși, care tocmai comemorau moartea liderului lor de trib. Taman când se pregăteau să-l sărbătorească pe ăla nou apare un sol care spune că nuștiuce rege foarte important al lor are belele complicate cu „wendol” și cumva ăsta, noul șef, trebuie să se ducă să-l saveze. Aduc și o vrăjitoare de-a lor să stabilească partea spirituală și aici apare ideea cu „Al 13-lea războinic”. Vezi tu, 13 are o încărcătură magică la multe popoare, că sunt 13 luni pline pe an, când e cerul suficient de luminat și poți să vânezi sau să omori un rival sau, dacă i-ai lichidat pe toți, să-ți călărești nevasta. A 13-a lună e ciudată, de-aia vrăjitoarea zice să aducă și un alt gagiu care nu era în trib cu ei.
Și, practic, îl răpesc pe Ahmad ibn Fadlan să meargă cu ei, cu toate că nu e războinic, ci doar un pic curvar. Iar ăsta nu le știe limba, singura sa legătură o are printr-un războinic care mai bunghea latina, care pe vremea aia era un fel de lingua franca.
Și călătoresc pe râuri și mări, ajung până prin Danemarca, unde dau de alți vikingi, mai spălați, apoi spre Norvegia, unde ajung la regele cu probleme, și-acolo se-apucă să pregătească apărarea față de acești „wendoli”. Mai fac excursii la un trib de dwarfi/pitici, care, în versiunea asta, sunt exact oamenii care sunt născuți cu nanism pe care mitologia nordică îi consideră cumva magici. Și, astfel, toți ăia erau puși într-un sat unde făceau diverse chestii, de la arme la coliere magice de pus la gât, la poțiuni și ceaiuri vindecătoare. Conform mitologiei, era o bucurie să ți se nască un copil pitic, dar trebuia să-l duci în satul ăla unde-l învățau o meserie și devenea cumva super-important.
Dar cea mai interesantă chestie din carte mi se pare descrierea vikingilor ruși, a obiceiurilor și codului lor de onoare. Dacă ai văzut vreodată Star Trek, ei bine, sunt klingonienii. În afară de fruntea ciudată, acești vikingi se comportă exact ca klingonienii, au aceeași conduită, aceleași obiceiuri. Sau invers, cum să zic, că asta a fost scrisă înainte de scenariile din Star Trek: TNG sau Deep Space Nine. Nu zic că s-au inspirat din cartea asta scenariștii, zic doar că e identic. Asta apropo de influența lui Crichton în SF.
Și cel mai important, nu uita: dacă te uiți la „Al 13-lea războinic” și ții cu vikingii, practic ții cu rușii. Cum spuneam la început, se poate face dacă ești talentat și nu de-ăsta, cum se numește, tăpălag.
Ce să zic, publicată în ‘76 cartea a avut suficient succes cât să vrea Hollywoodul o ecranizare prin ‘79. Dar nu s-a întâmplat pentru că Crichton a luat-o iar în altă direcție.
Ca și mine dealtfel
Presupun că deja te-ai obișnuit că mai facem un mic ocol, da?
Mno, eu n-am pus degeaba analiza aia de debut a lui Crichton apropo de SF. Acolo omul punctează, printre altele, că unul din motive pentru care SF-ul nu este luat în serios e că provine cumva din literatura „pulp”. Ce-i asta, și ce legătură are cu „Pulp fiction” dacă are?
Fratele meu, adevărul este că în lumea noastră nu toți putem fi atât de deștepți să facem parte din Clubul Marilor Cărți al lui Mihai Neamțu. Citești toată ziua Socrate sau Hume, te doare un pic bila. Cam de pe când a apărut printul s-au publicat și multe cărți de-astea lejere de citit, cât să nu faci febră musculară la cap din trei pagini. Și ieftine. În Londra la jumătatea secolului XIX erau numite „Penny Dreadful”, niște povestioare „dă spăriat gândul”. Ai zice că sunt o invenție a inglișmenilor, dar nu, sunt mult mai vechi.
Bunăoară, genul ăsta de povestioare horror se împrăștiau foarte mult chiar la noi în țară și primii care sunt oarecum documentați cu povestea asta ar fi negustorii brașoveni. În caz că nu mai ții minte, pe-aici s-au tipărit primele cărți în română și-au făcut-o nu că cineva a decis să fie Brașovul centrul României, ci că era un nod comercial important și avea mulți oameni cu bani și ăia își permiteau tiparnițe. Și pe lângă chestii utile, cum ar fi etichete de produse, mai băgau și povești.
Rămâni prost când afli ce poveste horror era super-populară printre negustorii brașoveni. Era despre un anume prinț valah atât de însetat de sânge că ajunsese să-l bea direct din gâtul oamenilor. Asta pentru că acel prinț valah venise de vreo câteva ori prin zonă și practicase măcelul măreț, ca-n filmele lui Roberto Rodriguez sau seria Saw. Cert e că ai răspândeau băieții de-astea, lumea le-a dat și un nume „brașoave” pentru că încă nu se inventaseră cuvintele „sefeuri”, „fantezii” sau „știri Digi24”. Povestioarele astea au circulat prin toată Europa, au ajuns și pe la Londra, s-a inspirat un pic Bram Stoker din ele și în doar cinci secole traficul spre Bran a devenit insuportabil.
Dar Stoker era un ‘entelectual, lumea de pe stradă voia ceva mai simplu, așa că era plin de foi de hârtie care valorau un penny ce cuprindeau o povestioară de-asta mai fantastică. Evoluând treaba s-a ajuns la reviste întregi, tipărite pe o hârtie de calitate inferioară, „pulp wood”, foarte populare prin SUA. Acolo s-a născut SF-ul american, că Verne sau Doyle publicau totuși în ziare mai serioase. Și tot făcând povești de-alea, majoritatea proaste, unele au scos capul. „Pulp” sau „Penny Dreadful” erau echivalentul blogurilor, ceva ieftin, toată lumea putea să scrie și, câteodată, dădeai de mici giuvaeruri acolo.
Cine nu suferea de intelectualism bășit le citea și le folosea ca inspirație să producă ceva cu adevărat bun. Iar idei erau grămadă. Acuma, dintre autorii ăia consacrați, cred că prima carte în care găsim dinozauri este „Călătorie spre centrul pământului” a lui Jules Verne. Sunt mai mult sugerați, dar sunt acolo. Mult mai specific îi găsim la Conan Doyle, care inspirat de asta scrie „Tărâmul uitat de timp” care la rândul lui l-a inspirat pe Edgar Rice Burrougs pentru seria Pelucidar.
ERB este regele pulp-ului. După vreo câțiva ani de sărăcie în care a lucrat ca vânzător de ascuțitori are o criză de personalitate în timp ce citea povestioare de-astea:
If people were paid for writing rot such as I read in some of those magazines, that I could write stories just as rotten. As a matter of fact, although I had never written a story, I knew absolutely that I could write stories just as entertaining and probably a whole lot more so than any I chanced to read in those magazines.
Și s-a apucat să scrie, prima dată sub pseudonim, Norman Bean, publicat în aceleași reviste pe care le detesta, apoi, pe măsură ce s-a prins că are succes, sub numele real. Nu e singurul, o grămadă de sefiști americani au debutat în alea, în Amazing Stories, parexamplu, au început Asimov, Zelazny sau Le Guin. Burroughs a ajuns să scrie vreo 80 de volume cu Tarzan, John Carter și alți aventurieri acoperind cam tot ce se poate acoperi în materie de SF&F. Când a murit era scriitorul care câștigase cei mai mulți bani din ecranizările cărților sale din lume, asta dacă nu-l luăm în calcul pe Dumnezeu.
Ăsta este, într-un fel, ca și predecesorii săi, bunicul spiritual al lui Michael Crichton.
De la Congo la Jurassic Park
Cum spuneam, Crichton o ducea bine, n-avea probleme, era bo$$. Prin 1983 a scris o carte despre programare și calculatoare în care a prevăzut apariția internetului, practic transformarea rețelelor de calculatoare în ceva global prin care putem da share la poze și melodii, dar și că jocurile pe calculator vor dispăra în curând că se va plictisi lumea de ele. Știi cum e, mai nimerești poarta, mai dai peste bară în tribune.
Doar că, mult mai mult, era fascinat de poveștile de tip „pulp”. Sincer să fiu, e practic singurul care a reușit să-i calce pe urme lui ERB, că e destul de complicat având în vedere ce urme mari a lăsat ăla (o să scriu ceva separat la un moment dat despre cât de influent a fost Burroughs, că mă lungesc prea mult).
Așa că prin 1979 propune unui studio de la Hollywood o poveste de tipul „King’s Solomon Mines”. Asta e una din cele mai populare cărți scrise vreodată, ideea de bază e de „misterul unei lumi pierdute”, practic asta este seria de filme „Indiana Jones”. A fost scrisă în 1885 și i-a inspirat pe Burroughs, Doyle, Poe și poate și pe Michel Verne, dacă Verne nu s-ar fi inspirat din tac-su pentru „Uimitoarea aventură a misiunii Barsac”.
Crichton a primit un milion jumătate de coco doar pentru idee, iar ideea s-a materializat în „Congo”. Cartea spune povestea unui grup de cercetători, plătiți de o firmă de explorări, care caută o mină de diamante albastre undeva prin Congo, evident.
O primă echipă trimisă în explorare dispare aproape fără urmă, doar niște imagini cu ceva gorile ciudate. Așa că-l iau cu ei pe un expert în gorile, un tip care reușise să învețe limbajul semnelor o gorilă și, tehnic, se spera că putea funcționa ca un fel de traducător.
Două chestii de remarcat în cartea asta. Una, că Crichton explică destul de mișto cum există companii americane care se ocupă de explorare pentru bani. Ăștia din carte erau finanțați de niște firme care produceau microprocesoare, ce ar fi avut nevoie de acest tip de diamant albastru pentru a face unele mai rapide și cine reușea primul să descopere o mină, se umplea de bani. Și explică cum Congo a fost tot timpul o vacă de muls pentru țările civilizate, cum este și acum pentru resursele naturale, am impresia că în zilele noastre îi măcelărim pe negrii de-acolo pentru componente de baterii litiu-ion în timp ce Greta Urlberg ne explică cum e nasol să arzi benzina. Pentru că dețin două treimi din minele de cobalt la nivel mondial și ăla ne trebuie pentru baterii.
A doua chestie e legată de teoria cu maimuțele care pot fi învățate limbajul semnelor. La cât de deștept e autorul, cumva la partea asta nu s-a prins că e o escrocherie. Serios, în ciudat poveștilor, nu, nu poți învăța maimuțele limbajul semnelor, orice om care se ocupă cu scamatoria poate să-ți explice ce se întâmplă acolo. Nu există nicio maimuță care a învățat așa ceva și Koko, cea mai celebră dintre toate primatele de acest gen a dus o viață tristă.
În limbajul scamatorilor este „forcing the card” iar în limba noastră este că ăia care lucrează pe treaba asta practic sugerează prin limbaj non-verbal sau forțare ce trebuie să răspundă animalul. Am văzut faze de-astea, mult mai urâte, făcute pe persoane cu handicap, în care îngrijitorul explica „ce vrea să spună”, am văzut-o și pe gorile. Penn Jilette, un scamator american de presitigiu și „debunker” de astfel de chestii îți poate explica foarte bine. Sau poți să te uiți la filmul ăsta , cert e că nu putem discuta cu ele la nivelul semnelor. Dar Crichton a halit-o cumva și s-a bazat cumva pe teoria asta pentru a scrie cartea.
Da’, ce să zic, cartea a avut succes. Trebuia să se facă și un film, s-a făcut 15 ani mai târziu și e dezamăgitor. De-aia nici n-ai auzit de el. S-a făcut abia după ce Jurassic Park rupsese toate recordurile și deștepții de la Hollywood s-au trezit „hai, repede, să mai scoatem ceva că acum e momentul, tipul e hot”. Dac-o făceau în anii ‘80 când a fost scrisă povestea, când seria Indiana Jones rupea, poate ar fi avut altă șansă.
Tot în anii ‘80 Crichton finalizează o carte care începuse ca și un sequel la Germenul Andromeda. Doar că, aflându-se pe alt tip de droguri față de anii ‘60, renunță la ideea de sequel și face ceva nou, numit Sfera. Ideea în sine e mișto, americanii găsesc pe fundul mării o navă spațială pe care o consideră de origine extraterestră. E chemată o echipă de deștepți care află, după ceva cercetări, că nava nu e extraterestră, ci a venit din viitor. Și a adus cu ea ceva dubios, că trecuse printr-o gaură neagră. Întreg conceptul e superb, până ai de-a face cu personajele care, la fel ca și autorul, sunt pe acel drog foarte popular în SUA, care te face să nu ai nicio emoție. Știi ce zic, taie emoțiile negative dar și pe cele pozitive. Și aproape nimeni nu este deloc impresionat sau entuziasmat de ce descoperă acolo și se simte nu doar din ce zic ei ci și din ce scrie naratorul. Este frustrantă, dar nu se compară cu adaptarea cinematografică, film Sfera, care este poate unul din cele mai proaste filme SF făcute vreodată, comparativ cu bugetul și actorii pe care i-a avut.
Zic, Dustin Hoffman în cel mai prost rol al său, Sharon Stone, idem și dacă vrei să vezi pe Samuel L. Jackson plictisitor pe ecran, ăsta e filmul pentru tine. Și ce mi se pare foarte relevant e că regizat de Barry Levison, care a luat un Oscar pentru Rain Man tot cu Dustin Hoffman și care a produs și regizat primele două episoade din Dopesick, un serial pe Hulu care este exact despre cum o companie americană a drogat întreaga nație cu OxyCotin în mod intenționat să-i facă dependenți pe săraci de pastila aia. Probabil că era și el la vremea aia pe pastile anti-agitație că în film oamenii sunt și mai neinteresați sau afectați de faptul că O DITAI NAVĂ DIN VIITOR A EȘUAT ÎN FUNDUL OCEANULUI PACIFIC DUPĂ CE A TRECUT PRINTR-O GAURĂ NEAGRĂ. Totodată, ceva creatură de-acolo le dă oamenilor superputerea de a face orice cu imaginația și, chiar și așa, NIMENI NU E IMPRESIONAT DE IDEE.
De fapt în anii ‘90 s-au ecranizat o grămadă de cărți de-ale lui Crichton dintr-un motiv foarte simplu: Jurassic Park a fost un mega succes. Deși e practic un fel de copie după „O lume dispărută” a lui Conan Doyle. A fost cel mai mare succes de box-office din lume până la Titanic. Pentru că…
Dinozauri
Crichton a scris două cărți cu dinozauri, care sunt oarecum diferite de ce a apărut pe film. Prima, Jurassic Park, are în linii mari cam același fir narativ ca filmul, cu mici modificări. Autorul zice că s-a aruncat cam 90% din carte, nu e chiar așa.
În carte se insistă foarte mult pe partea cu genetica și cât de important este să produci animale noi. Încă de pe atunci Crichton, care era în domeniu, își dăduse seama că experimentarea pe animale devine destul de dificilă din cauza organizațiilor de tip PETA iar chestia asta îngreunează cumva cercetarea. O soluție găsită de firmele care se ocupau cu așa ceva ar fi să inventeze animale noi pe care să ai copyright. Practic corporații americane puteau să aibă animale doar ale lor, pe patent, cam cum au pastile sau scheme de semi-conductori sau balamale.
Altfel, povestea ar fi cam aceeași, bogătașul John Hammond cheamă în parc înainte de deschidere o serie de experți, paleontologul Alan Grant, paleobotanista Ellie Slater, expertul în teoria haosului Ian Malcom să evalueze fiabilitatea parcului. În carte e și un avocat ce reprezintă investitorii, Donald Gennaro, ăla apare și în film dar cu un rol mai redus.
Hammond, moșul ăla simpatic cu „we spared no expense” este în carte un personaj negativ, interesat doar de bani și destul de anti-sistem. Principalul motiv pentru care a făcut dinozauri în Costa Rica era ca să scape de legile americane care l-ar fi îngropat în regulamente. A, și scopul parcului era să se umple de bani, el și investitorii lui japonezi.
Dinozaurii creați aveau două bariere de siguranță, odată că erau toți femele, a doua chestie că depindeau de mâncarea oferită de insulă ce le oferea o enzimă ce nu o puteau produce. Astfel, dacă unul evada murea în câteva zile că nu găsea substanța aia în natură.
Cartea este, cumva, mai idioată decât filmul. În film te tot întrebi cum naiba de au făcut sistemul ăla de protecție cu garduri electrice să se strice atât de ușor. În carte există o explicație complicată pentru cât de cretin e făcut. A, și oamenii se comportă mult mai imbecil în carte, la un moment dat repornesc sistemul dar îl țin doar pe generatorul de rezervă că nimeni nu s-a gândit să verifice chestia asta așa că pică din nou după câteva ore. Și cel mai enervant e că nu există o explicație pentru care velociraptorii preferă oamenii la vânat. În carte dinozaurii erau ținuți în țarcuri separate, nu împreună, și cumva când cade sistemul de siguranță velociraptorii se reped exclusiv asupra oamenilor, deși e de mâncare din belșug printre celelalte creaturi de acolo.
Dar pentru că lumea era fascinată de dinozauri se trece cu vederea aspectul ăsta. Apoi mai e savantul Malcolm, care e în film e prezentat de 10 ori mai mișto decât în carte.
Malcolm este de la început și până la sfârșit complet ostil și lui Hammond și întregii idei. Cartea conține numeroase citate din el despre teoria haosului, care sunt teribil de plicticoase. Să-i dăm lui Spinrad ce e al lui Spinrad, Gregor Markovitz al lui era mult mai coerent în filosofia despre haos (Mașinăria Rock and Roll, Agentul Haosului etc).
Dar, pe de altă parte, Malcolm are și celebrul discurs „The planet is fine, the people are fucked”. George Carlin l-a interpretat magistral în specialul său Jamming in New York. Desigur, este o coincidență că ideea lui a fost spusă într-o carte apărută cu vreo doi ani înainte și vândută în câteva zeci de milioane de exemplare.
Efectiv Malcolm are discursul ăla în care-i explică lui Hammond, după ce-l face dobitoc de vreo câteva ori, că planeta n-are nicio problemă și nu e în pericol. Planeta poate supraviețui fără oxigen, și poluată la maxim, și radioactivă și a mai făcut gestul ăsta. Planeta e în regulă, oamenii sunt în rahat. Și ce mă distrează e că alde Carlin explică cum a fost el fascinat de entropie încă din școală în timp ce practic reia ideile lui Crichton aproape mot-a-mot.
Care, apropo, nu le spunea pentru prima oară în cartea aia, el a mai ținut conferințe și a mai comentat pe subiect fiind trecut la categoria „Climate change denier”. A depus și mărturie în Congresul american împotriva dovezilor științifice pentru așa ceva.
După succesul teribil cu Jurassic Park Crichton a revenit la ale sale și a publicat niște cărți polițiste, ceva thrilere, a scris scenariul pentru filmul Twister (al doilea cel mai mare succes la box-office-ul american în 1996 după Independence Day), serialul ER - Spitalul de Urgență (tot în colaborare cu Spielberg), de-astea. Doar că Spielberg îl tot trăgea de mânecă să mai scrie o continuare la Jurassic Park să mai facă și eu un bănuț cinstit, vorba aia.
Așa că a scris „The lost world” - Lumea dispărută, referință directă la cartea lui Doyle, în care o parte din personajele din prima carte se întorc în căutare de dinozauri pe o insulă vecină. Adică, în principal, Ian Malcolm. Cartea e mai bună decât prima, că măcar aici nu atacă dinozaurii neapărat pe oameni, are un pic mai multă logică.
Povestea e cam așa: un alt bogătaș aude de evenimentele din Jurassic Park și vrea să verifice cât sunt de adevărate (la finalul primei cărți se cam mușamalizează totul). Și pregătește o expediție în insula vecină de Nubar, atâta doar că se grăbește și pleacă singur, să ajungă înaintea concurenței. Care concurență, aceeași din JP1, vrea să obțină dinozaurii pentru afacerile proprii, respectiv să facă un zoo cu animale cu patent să nu mai le sară PETA și alte organizații similare în cap, să fure tehnologia etc etc.
Și pentru că bogătașul ăsta colaborase cu Malcom pe subiect, Malcom se duce să-l salveze împreună cu niște băieți care pregătiseră expediția în mod serios pentru el și povestea se repetă, dinozaurii îi cam fac praf. După care află că dinozaurii sunt oricum sortiți pieirii din cauza alimentației, că erau hrăniți cu niște oi bolnave. Tehnic, povestea ar fi trebuit să se termine aici.
Filmul e cam pe aceeași idee, doar că lasă liber loc pentru încă 4-5-18 continuări care vor fi din ce în ce mai dezamăgitoare dintr-un motiv destul de simplu: bă, știi că dinozaurii sunt periculoși și deloc o idee bună ca animale de zoo, de ce insiști? Da, știu, dar ce-ar fi să facem un dinozaur invizibil de luptă sau unul poate fi dresat?
Dar The lost world: Jurassic Park a rupt la box-office, fiind depășit în anul ăla de un singur film de care poate ai auzit: Titanic.
Un mic intermezzo despre trișat
În lumea scriitorilor aceștia se împart în două categorii. Scriitorii și ăia care scriu cărți pentru copii. Oamenii care scriu cărți pentru copii nu sunt scriitori adevărați, ci niște trișori. Oricine poate scrie un tembelism pentru un copil de 5 ani, gaga-gugu, nobody cares.
Motivul pentru care vezi scriitori adulți care publică o carte pentru copii este foamea-n gât. Pentru că genul ălea de cărți se vând ca pâinea caldă (le cumpără mămicile) și nu prea sunt supuse niciunui fel de critică pentru că oricum ăia micii halesc orice. Atenție, nu vorbesc de cărți de adulți care par cărți pentru copii, ca să dau câteva exemple „Aventurile lui Huckleberry Finn”, „Alice în Țara Minunilor” sau „Amintiri din copilărie”. Vorbesc de alea gen „Harry Potter”, care au arătat că JK Rowling poate scrie pentru copii, dar când vrea să scrie ceva mai pentru adulți o dă în bară cu lăbăreli din seria aia cu „Fantastic Beasts”.
Și toate astea pentru că, din cele mai vechi timpuri, femeile cumpără mai multe cărți decât bărbații. Cred că și citesc mai mult. Și multe femei sunt mame, de fapt majoritatea, că altfel n-am fi 9 miliarde, iar mamele țin la copiii lor, îi vad ca pe niște mici zei și le cumpără cărți să-i facă un pic mai deștepți decât tac-su dacă se poate.
Ei, scriitorii mai versați, știind faza asta, dar nedorind să pară atât de milogi ca ăia care scriu cărți pentru copiii, au descoperit o portiță și aia e să introducă un copil foarte precoce în poveste. Că asta place la mămici.
De obicei copilul ăla este foarte enervant, că e super-deștept și super-dibaci. Verne a făcut-o în „Căpitan la 15 ani” sau „Doi ani de vacanță” și te asigur, mon ami, că alea s-au vândut mai bine decât „Douăzeci de mii de leghe sub mări”. Și și Crichton o face în cele două cărți cu Jurassic Park, introducând în fiecare o pereche de copii superdeștepți și supertalentați ca să placă la mămici. Nu e de mirare că sunt cele mai vândute cărți ale lui.
Habar n-am cât din asta e influența șnapanului de Spielberg care a făcut-o constant în filmele alea în care vrea să rupă box-office-ul. Individul a făcut gestul ăsta și în Indiana Jones, în cel mai prost văzut film al seriei (Temple of Doom, că ultimul nu-l iau în calcul). Star Trek TNG a băgat un copil precoce în primele sezoane, ăla care enerva pe toată lumea, că Star Trek e pentru băieți, nu pentru mame. Sau era pe vremuri.
Nu e ceva important neapărat, doar voiam să-ți atrag atenția asupra șmecheriei astea, când vezi un copil prea talentat într-o poveste în care n-ar avea ce căuta în mod normal, să știi că a fost introdus cu forța, ca să avem reach mai mare pe piață.
A, da, și despre Al 13-lea războinic
Bun, am ajuns în 1998-99 când se pune la cale filmul ăsta. Pe hârtie era combinația perfectă. O nuvelă de-a lui Crichton care, pe ce punea mâna ieșea aur. Un regizor dovedit pe filme de acțiune cu numeroase succese. Ce ar putea ieși prost?
Păi, filmul. Din el lipsesc atâtea chestii încât ai impresia că a fost făcut din bucăți găsite pe jos și nu au putut recupera totul. Bunoară, chiar de la început, Ahmad ibn Fadlan n-are niciun motiv să li se alăture vikingilor. Ăia îi zic „trebuie să mergi cu noi” și el se duce. Fără vreo explicație. La fel cum nu e explicat deloc de ce trebuie un al 13-lea războinic. Ahmad le arată vikingilor că are un cal mic dar poate sări mai sus, ceva copilăresc. Apoi, e prea fragil să țină o sabie în mână (să nu uităm că era practic un diplomat) dar dup-aia își face el un fel de iatagan și gata, deja e master la bătaie cu sabia. Nu prea ai motive să empatizezi cu el, că e stăpân pe situație aproape tot timpul (vezi partea cu eroii de mai sus).
Dar cel mai urât e că filmul inspiră sărăcie prin toți porii. Castelul regelului e un fel de casă mai mare. „Weldonii” sunt niște atacatori generici, piticii au dispărut fiind înlocuiți cu ceva săteni mai ciudați, mai toată atmosfera magică din carte e dispărută aici. Ahmad e transformat în personaj principal din observator extern iar vikingii sunt transformați din ceva serios în comic relief-uri mare parte din timp. Șeful expediției, care ar trebui să fie subiectul poveștii, că doar era mitul lui Beowulf, e și el pe-acolo, dar nu-ți dai seama că povestea ar fi despre el. Și replicile sunt, majoritatea, extrem de slabe.
Habar n-am în ce au băgat atâția bani, că filmul sărăcuț rău. Și e foarte meh, inclusiv ca film de acțiune. Poate pentru că la un moment dat l-au dat afară pe McTiernan și l-au pus pe Crichton regizor, fără să îmbunătățească mai nimic.
Deci nu, nu e deloc un film bun. Poate de-aia nici n-ai prea auzit de el.
În loc de concluzii
„Băi”, vei spune acuma, „ești nebun la cap, ai scris atâta pentru un film semi-obscur? De ce?”. E, știi cum e, dacă tot ai avut răbdare până aici hai să-ți mai povestesc câte ceva.
Prima ar fi că am văzut un fraier pe internet, care a devenit tot mai popular în ultima vreme, „The Critical Drinker”, care lăuda filmul ăsta. Că e un film cinstit, de pe vremea când bărbații erau bărbați și acțiunea era acțiune, lucrurile mai simple și nimeni nu încerca să ideologizeze treaba cu lesbionics, actori de culoare și ceva mesaj împotriva patriarhatului și a omului alb, vrăjeală de-asta de care sunt pline filmele acum.
Problema cu gagiul ăla e că și el, la rândul lui, e tot un ideolog, doar că pe partea cealaltă și face gargară pentru view-uri, nu pricepe prea multe. Faptul că filmul ăsta nu are un mesaj sexo-marxist nu-l face neapărat bun. Nu poți să evaluezi filmele pentru așa ceva. Există filme cu mesaje de-astea care sunt chiar bune.
Uite, de exemplu, filmul ăla popular de la finalul lui 2021, „Don’t look up” e un film cu mesaj. A spus-o chiar autorul lui, dl. Adam McKay, care a precizat că este despre încălzirea globală și cum prostimea nu vrea să ia în serios subiectul.
De-aia, lui McKay poți să-i răspunzi simplu: „Dom’le, gata, m-am prins de metaforă, filmul este despre mă-ta, care e atât de grasă încât dacă ar cădea înapoi pe Pământ ne-ar omorî pe toți. Ar trebui să luăm în serios venirea lu mă-ta pe Pământ și să încercăm s-o spagem în bucăți, nu s-o exploatăm pentru resurse. Presupun că mă-ta ți-a băgat ideile astea în cap, ca după ce tu ți-ai făcut plinu’ la încălzire globală să arăți cu degetul pe săracii care nu mai au voie acum să ardă benzina și cărbunele să devină și ei măcar la fel de grași ca mă-ta și tot neamul tău, da? Și înțeleg că săracii nu văd, că mă-ta fiind atât de grasă eclipsează soarele cunoașterii, dar poate n-au încredere în știință că aia e pe lângă universități și din punctul lor de vedere alea sunt escrocherii pe bani ce te fac dator pe viață. Și poate nu cred în medici că, rupți în cur fiind, când se duc la spital ori mor pe trepte ori trebuie să-și vândă toată averea pentru o operație de apendicită, știi ce zic? Când ai 60 de milioane de dolari poți să-i angajezi lu’ mă-ta antrenor personal să nu mai fie atât de grasă încât să pună în pericol viața pe Pământ, dar nu mai arăta cu degetul, pricepi?”
Dar dacă treci peste ideologie, filmul tot e amuzant. Nu mi-a redus deloc distracția știind că Adam McKay încerca să dea cu mesajul în populație în timp ce a consumat mai multe resurse pentru producția filmului decât Somalia într-un an de zile.
Oamenii ăștia care evaluează o poveste, un film, o treabă după „mesaj” sunt genul de indivizi care transpiră prețiozitate prin toți porii. Nu se uită să se distreze, se uită pentru mesaj. Sunt roboții ăia oligofreni care aplaudă la Festivalul de la Berlin că au recepționat mesajul, de parcă au toți job la SETI, să intercepteze mesaje.
Pur și simplu, câteodată, chestiile astea sunt făcute doar să te distrezi. Și, câteodată, nu te distrează, e atât de simplu.
Și o a doua chestie, stai liniștit, știu și eu cât de lungă e prostia asta pe care am scris-o. O carte are vreo 180.000 de semne, asta are aproape jumătate. Și știu că e plin de analfabeți de presă care repetă vrăjeala aia cu „93% din români nu citesc nici măcar o carte pe an”, că-s analfabeți și nu știu să citească nici măcar Eurobarometrul din care e extrasă informația asta în mod greșit. Ei, poți să le dai ăstora textul ăsta pe gât „uite, băăă, am citit aproape jumătate de carte”.
Și-apoi sper că ți-am făcut poftă de citit câte ceva, știi ce zic. Acest Crichton de care am tot zis. Fără rușine recomand „Eaters of the dead” e făinuță rău. Dar și Germenul Andromeda, cele două cărți Jurassic Park (sunt okeiuțe, chit că le-am descusut), Congo (e un adventure decent), plus unele de care n-am vorbit, „Prey”, „Next” sau „State of Fear” (care e un pic controversată, o să afli de ce).
Și-abia dup-aia, după ce ți-ai făcut plinul, rupi cu piciorul ușa la clubul lui Neamțu și-i strigi din prag: „Mișule, sunt activat, am băgat cărți, dă-mi una cu Platon sau măcar un Lucian din Samosata că am chef de citit”.
Hai, te-am pupat, pa, mai vorbim.