Liviu Surugiu – Acesta este trupul meu

Cartea este o culegere de 5 povestiri SF și are toate păcatele și toate promisiunile SF-ului românesc la un loc. Toate astea sunt exemplificate perfect în prima povestire, care este o nuvelă, care este bazată pe o povestire numită „Acesta este trupul meu” care a luat premiul I Atlantykron 2016. Amicul Dorin spunea că SF-ul românesc suferă de „infodump” și exces de adjective. Nuvela asta le are pe toate, dar pe mine nu mă deranjează atât de mult cât mă deranjează finalul confuz, ceea ce mi se pare o boală clasică pentru noi. Și Van Voght lăsa lucrurile în doi peri, și Philip K. Dick, dar nimeni nu o face ca un autor român de SF. Sau poate nu sunt eu suficient de deștept. Am rămas cu impresia că ar fi trebuit să fie mai mare toată nuvela asta, poate cât un roman, să explice și ălora ca mine ce și cum. Ideea generală e că niște popi se duc în spațiu să ia un obiect și între timp află și de ce e viață doar pe Pământ nu și pe alte planete ale universului. Popii sunt acolo, în cosmos, pentru că povestea vrea să împace evoluționismul cu existența lui Dumnezeu. Ideea e interesantă, n-am priceput prea multe din final.

A doua povestire, „O chestiune de educație”, este un concept interesant, o planetă pe care cele trei generații de oameni sunt moșii primitivi, părinții care trăiesc în evul mediu și tinerii care sunt moderni. Toată istoria omenirii comprimată în câteva generații. E și o crimă la mijloc, iarăși lucrurile au devenit confuze.

A treia povestire se numește „Întâlnirea”. Este o povestire de dragoste și-atunci excesul de adjective e la locul lui. E drăguță. A patra se numește „Înaintea învierii” și am uitat ce se petrece acolo.

Și-ajungem la ultima povestire/nuvelă, „144”, cea care chiar mi-a plăcut. Surugiu explică la început că o parte din poveste a scris-o în 1988 și că s-a gândit mult timp să scrie o carte cu încă altcineva și, în cele din urmă, a zis să scrie o carte cu el însuși când era tânăr, așa că a terminat asta anul ăsta. Povestea este exact ce ți-ai dori: un individ aproape nemuritor crescut prin pușcării și ocne, naziști care vor serul nemuririi, secrete peste secrete ale bogaților, magii, toate astea prin preajma celui de-al Doilea Război Mondial, prin România. Aventuri, nenorociri, răsturnări de situații, de toate. Fără „infodump”, fără „adjective” în plus, doar trăznăi și libertate totală. Este povestea la care voiam continuare, povestea pe care aș citi-o și dacă se gândește s-o facă roman. Pentru că eu cred că, la fel ca în orice alt gen de literatură, povestea contează mai mult decât conceptele deștepte băgate acolo.

Vestea bună e că „144” ocupă aproape jumătate din carte. Care carte se poate cumpăra aici.

Vrei să citești mai mult despre surprinzătoarea Românie? Cartea mea, Arhanghelul Raul, este acum în librării. Detalii aici.

13 thoughts on “Liviu Surugiu – Acesta este trupul meu

  1. krossfire

    Asta cu finalul “in coada de peste” e o boala a naratiunilor romanesti, fie ca-s de nuvela, carte sau film. Nu am citit cartea comentata, deci nu ma pronunt asupra modului in care autorul a integrat respectivul final, dar problema exista.

    Exista si pentru ca autorii nostri nu inteleg ca ei trebuie sa livreze in primul rand o poveste buna, nu o idee sau o proba de stil. Un final “generator de confuzie” e perfect, daca tot ce se intampla pana atunci te duce in directia aia (exemplu facil: Inception). Un final in care tai pur si simplu lucrurile in mijlocul actiunii e penibil si spune cam ce spunea si Stephen King despre cei care “nu dezgroapa tot scheletul povestirii”: n-ai putut mai mult. Poti incerca ulterior scuza lui “e lasat asa pentru cititori, ca ei sa se gandeasca si sa completeze”, dar tot n-o sa ai scuza.

    Reply
    1. eftimie Post author

      144 e ok, are un final concret, plus ceva de-un sequel. Cam la fel și cu „Inception”, are și un final concret pe lângă „what if”-ul din ultima scenă.

      Reply
  2. alexandru lamba

    Măi, sincer să-ți spun, modul în care puzzle-ul din „Acesta este trupul meu” e construit mie unuia îmi place. Despre celelalte povestiri nu mă pot pronunța, nu am citit-o decât pe asta, dar stadiul în care lucrurile sunt lăsate mie mi se pare suficient. Finalul nu e neapărat confuz, îndeamnă doar cititorul să-și găsească implicațiile singur. Părerea mea.

    Reply
  3. Liviu Surugiu

    O recenzie semnată Eftimie nu poate decât să conteze pentru orice autor. Cu atât mai mult cuvintele de mai sus. Presupun că cea mai mare greșeală ar fi să mă explic… păi, dacă n-am făcut-o în volum, acum ar fi prea târziu! 🙂
    Totuși, de punctat că Ovidiu nu a spus că prima nuvelă e neterminată (deși avea cu ce ajunge la stadiul de roman), a spus că are un final confuz (și e adevărat).
    Al doilea text a avut vreo cinci finaluri, așa că, până la urmă, am zis că merge oricare, oricum nu mai conta fiindcă ce avusesem de spus fusese deja spus (n-am procedat așa din lipsă de respect față de cititor, pur și simplu am vrut să surprind/încurc). Eu îl recomand nu doar pentru că e un text scurt, are și o idee interesantă… sau chiar mai multe. Plus că mi-a adus premiul I la Helion anul acesta, așa că, dacă vreți să vedeți pe ce dau timișorenii 1000 ron pt. șapte pagini, acum aveți ocazia. 🙂
    ”Întâlnirea” e o poveste cunoscută până acum de cititorii mei doar din perspectiva de roman, fiind povestirea premiată care a stat la baza lui ”Iubire și moarte”, publicat la Tritonic în 2014.
    Ultimul text, ”144”, chiar roman trebuia să iasă. Și da, cu ceea ce am pregătit pentru continuare, cred că va ieși. Ce e interesant (și în carte m-am abținut să spun) e că textul, varianta de scenariu, se află pe masa unuia dintre cei mai importanți producători de film din România (din păcate, mai trebuiesc și bani).
    O să cam închei aici, altminteri mă întind mai mult decât recenzia. Nu pot decât să mulțumesc încă o dată lui Ovidiu, am pentru ce, și să îl asigur că voi fi la fel de obiectiv cu recenzia mea la ”ARHANGHEL”. :))
    Una peste alta, vă invit pe toți să citiți ceea ce a citit Eftimie!

    Reply
      1. Liviu Surugiu

        Păi îți dai seama că nu pot să-l las pe deținutul ”144” așa… Scena în care un maniac pune o pereche de cătușe miniaturale unui copil cu buricul netăiat încă și îl ridică așa în aer, mă obsedează din 1988… 🙂

  4. dc

    Mi-a placut cartea scrisa de tine. Mi-au placut diverse SF-uri recomandate de tine, nu chiar toate. Dar pe toate le-am cumparat folosind linkurile tale. Si am incercat sa o cumpar si pe asta, insa fara sa imi fac cont la ei si formularul lui peste zice ca CNP-ul meu nu e valid. Tinand cont ca nu am altul, te rog pe tine sa le dai de veste ca ar trebui sa corecteze trasnaia. Si asa mai ai vreme pana cand vine ala de la gaze cu verificatul (asta o stiu din propria experienta, foarte recenta).

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *