De ce nu se mai duce lumea la filmele lui Caranfil

În calitate de monument cultural, Nae Caranfil este un regizor extrem de apreciat, pentru că a făcut filmul ăla, Filantropica, pe care-l știe toată lumea, plus câteva dinainte. Și după a mai făcut ceva filme, dar lipsite parcă de același impact emoțional și cultural. Am avut ocazia să-i văd la festivalul de film de la Buzău ultimele două filme, Closer to the moon și 6,9 pe scara Richter, și era cât pe-aci să-mi dau seama de ce n-a mai rupt gura târgului în ultimii ani. Sigur, e posibil să fi existat bătăi între găști de oameni care sunt pasionați de cinema, folosindu-se cuvinte gen „capoodperă” în loc de perne și să fie plin internetul de elogii. Din păcate, elogiile nu înseamnă nimic, iar în lumea de cinema românească elogiul e chiar un minus.

„Closer…” este, aparent, cel mai scump film românesc din ultima vreme, a avut un buget de 5 milioane de dolari și a scos vreo 5000 de dolari la box-office în SUA și tot cam atât prin UK, și zic de astea pentru că filmul e vorbit în engleză. Pe cinemagia are 7.5, o cifră onorabilă iar pe imdb tot pe-acolo, că dau românii note mari. Filmul, în sine, nu e foarte prost, dar nici departe, Caranfil reușind să bușească o poveste care sună interesant dacă o citești. Avem un personaj interpretat de Mark Strong, pușcăriaș condamnat la moarte, venit să reconstituie jaful pentru care a fost condamnat, tip ce imediat ce apare pe „platoul” de filmare devine brusc șeful operațiunilor, fără vreo motivație reală și fără să fie caftit serios securiști pentru tupeu. Apoi o tipă, interpretată de Vera Farmiga, care se iubește cu ăsta, sau cu cameramanul care filma treaba, iar fără o motivație reală. Plus câțiva băieți care sunt nervoși pe-acolo. Avem un regizor care e mort de beat tot timpul și, din senin, are o criză de isterie și e supărat că a făcut zeci de filme la viața lui și acum ajunge să facă de-astea.

Cinci invidizi evrei vor să jefuiască Banca Națională din plictiseală, deși există o explicație mai subțire în film. O fac, sunt prinși, se decide reconstituirea filmului ca să fie dați ca exemplu. Fără niciun motiv e un polițai în ciorapi într-un beci care-i aliniază pe toți și-i înjură pentru sunt evrei, unuia îi dă pantalonii jos să vadă că e evreu, apoi un genunchi în ouă că a fost obraznic, pe femeia grupului o pune să spună o poezie. Toată schema asta nu are nicio consecință. E doar acolo. Monica Bârlădeanu o interpretează pe nevasta lui Mark Strong și ne arată de ce n-a făcut nicio brânză la Hollywood deși a stat vreo 10 ani acolo. Că are un accent englezesc atroce. La un moment dat ministrul de interne îl pupă pe gură pe un șef de la securitate, ce se ocupa de toată filmarea, doar ca să-l facă să tacă din gură și el era nervos. E plin de scene de-astea care, probabil, i s-au părut funny la un moment dat lui Caranfil. Plus secvențe în care structura narativă e complet anapoda.

Tot filmul pare o poveste interesantă, dar spusă de cineva un pic beat sau de cineva care nu știe să facă dialoguri. Asta mi s-a părut mie că e problema, omul știe să facă filme dar scârțâie la dialog. Sigur, în alea românești e plin de dialoguri spumoase, dar alea sunt, de fapt, niște bancuri, mici scenete. Sunt funny dar nu construiesc ceva, sunt făcute de dragul de a le face.

Sau poate n-am înțeles eu bine, dar tot eram curios de ce s-a întâmplat acest glorios eșec cu buget mare așa că l-am întrebat pe maestru cam cum își construiește el un film, cum ajunge la scenariu, voiam să știu dacă i-a modificat cineva textul de par atât de tâmpite lucrurile pe-acolo. Și-aici lucrurile încep să se agraveze, omul spune că nu are nicio tehnică, e artist, le face după ureche, e ca muzica. Zic, bine, dar și muzica are niște reguli, note, game. Vrei o melodie tristă o scrii în gamă minoră, vrei ceva mai antrenat, ai niște succesiuni de acorduri care să o facă să fie așa, ai un ritm pentru balade, unul pentru hip-hop sau aceeași măsură în cazul melodiilor Voltaj și a manelelor. El, nu și nu, e artă, arta nu are tehnică, arta e inspirație, ok, insist eu, dar tot trebuie o fundație, într-un dialog simplu nu faci „revealul” că unul din oameni e de acord cu tine de la început, că nu mai ai tensiune, trebuie să construiești cumva logic. Te uiți la Agamiță Dandanache, el nu pare escroc de la început, se dezvăluie pe parcurs, prima dată pare doar retardat, abia dup-aia îți dai seama că e o canalie mai mare decât Cațavencu. Iar Cațavencu pare o canalie odioasă la început, apoi, tot din dialog, începe să pară un simpatic, la final ajunge chiar unul de-al nostru. Chestiile astea sunt de bază, deasupra bagi arta, dacă vrei și poți, dar ideea logică trebuie să existe, structura. El, tot nu, doi oameni de lângă el, de-ăștia, cinefili, încep și ăia se se agite că arta e ARTĂ frate, nu e o meserie sau un meșteșug. Se ajunge la ad hominem și propter hoc, dar măcar ies cu o concluzie. Nae nu vrea să facă un film bun sau comercial, vrea să facă niște artă, care se face la sentiment și inspirație, nu cu ceva transpirație pe logică. De-aia și-a băgat picioarele în 5 milioane de dolari, din care, o parte dată și de noi, prin CNC.

Acuma, arta asta a lui Caranfil n-a avut succes la români, că românii sunt proști și nu le știu cu arta cinematografică. Bine, la The Revenant, care-i tot un fel de film de artă, s-au înghesuit proștii ăștia, tot au spart 600.000 de dolari pe bilete. Ba chiar și la Birdman, și ăla a scos mai mult decât ăsta. Probabil mexicanul ăla e mai bun la artă. Observați că n-am fost măgar să vă spun că și Hateful Eight a scos peste 350.000 de dolari din buzunarele proștilor de români, deși era pe torenți. Tarantino nu se pune, el le are pe-astea cu dialogul. Plus că e cu împușcături, deci iar nu se pune. Repet, vorbim de o țară unde toate ăstea trei filme erau pe internet înainte să ajungă la cinema-uri, ceea ce e mai greu de realizat în cazul filmelor de artă ale lui Caranfil.

Dar am văzut și 6,9 pe scara Richer, care e ultimul film al lui Caranfil, și ăsta e chiar mișto. Pe bune, e o plăcere să te uiți la el, in ciuda unor mici minusuri. Mai prinzi niște formulări bizare, mai vezi cum actorii români nu pot să interpreteze un om beat, ci fac pe omul beat, cam cum fac copiii, dar, per ansablu, super-drăguț filmul. Și făcut cu tupeu, cine naiba ar mai avea curaj să facă un film cu scene muzicale în el? Doar Nae!

Din păcate, tot o gaură la box-office, a scos cam 100.000 de dolari. Aparent, românii nu vor să dea bani pe arta lui Caranfil. Ar putea fi și problema că, pe cinemagia, ăsta are 7.6, deci e doar un picuț mai bun decât „Closer…”. Sau poate că românilor le place arta cinematografică făcută bine, cu niște structură la bază și fără să ne băgăm picioarele în ea de treabă, cu ceva atenție. Sau poate o fi de la PR. Sau e o conspirație a cinema-urilor împotriva filmelor românești. Sau de la mafia din cinematografie. Până la urmă cred că Sergiu Nicolaescu e de vină, ăla ne-a stricat pe toți, ne-a băgat în cap idei tâmpite, cum că filmele ar trebui să fie faine. Mori, Sergiu Nicolaescu, mori! Tu, și restul cineaștilor care nu faceți artă. Și să moară și ăia care fac artă cu succes, ca să rupem ușile la cinema-uri să ne uităm la arta care contează, aia făcută doar din suflet, fără meșteșug.

Vrei să citești mai mult despre surprinzătoarea Românie? Cartea mea, Arhanghelul Raul, este acum în librării. Detalii aici.

5 thoughts on “De ce nu se mai duce lumea la filmele lui Caranfil

  1. krossfire

    Sincer, il prefer pe Caranfil multor altor regizori multitalentati de la noi (si da, am mers si eu si i-am vazut mai toate filmele, de la Restul e Tacere la 6,9 pe Scara Richter). Closer mi-a placut dar da, nu m-a miscat (poate doar pentru ca-mi place Farmiga), iar la Richter m-au cam iritat scenele muzicale si aspectul ala bizar al imaginii (dat si de productia realizata de Cristian Mungiu).

    Ceea ce arata ca poate si arta facuta dupa ureche, dar cu o minima atentie la public (mic, putin, cum e, tot e mai mult decat la altii) e un pas in directia buna.

    Reply
  2. Pozilla

    Mă gândeam că şi atunci când vorbesc o fac să mă audă alții. Cum dracu “artiştii” ăştia creează numa pentru ei? Păcat de Mark Strong. Si de Farmiga

    Reply
  3. IK

    Caranfil pacatuiesti prin ce pacatuiesc mai toti regizorii de film dar si teatru: isi ia spectatorii de prosti si culti(cunoscatori de referinte culturale) or situatia la publicul de fil e invers e foarte inteligent, de multe ori mai inteligent decat regizorul, scenaristul si actorii dar ii lipsesc referintele culturale. Omul acesta inteligent si care nu l-a citit pe Barthes e total dezinteresat de comentariile regizorului despre alte filme, film in general , estetica si ce l-o mai fi preocupand pe regizor cand are mult timp de petrecut pe WC si e de-a dreptul plictisit cand i se livreaza ceea ce isi inchipuie regizorul ca l-ar interesa pe omul prost.

    Reply
  4. Perkele

    Cu toate pacatele lui (in principal ca e prea indragostit de arta cinematografica), Caranfil e totusi un regizor care face filme mai mult pentru public decat pentru festivaluri, ceea ce e o raritate la noi. intr-adevar, in afara de Filantropica si eventual E periculoso sporgersi si Asfalt Tango, n-a scos filme relevante cultural la noi (desi nici Restul e tacere n-a fost chiar rau), dar Filantropica e cel mai citabil film romanesc aparut dupa revolutie.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *